John Henry Newman şi căutarea adevărului

Publicăm mari părţi din omilia cardinalului Dionigi Tettamanzi, arhiepiscop de Milano, ţinută în timpul Liturghiei de încheiere a întâlnirii "John Henry Newman astăzi: logos şi dialog", celebrată în capela Universităţii Catolice "Preasfânta Inimă" vineri, 27 martie 2009.

* * *

Se prezintă într-adevăr interesantă şi originală istoria biografică a lui Newman: este ca un itinerar pascal, un drum dificil şi în acelaşi timp fascinant care-l conduce la dobândirea luminii adevărului, a adevărului întreg.

Newman ştia să intre cu pasiune în istoria Bisericii, în viaţa sfinţilor, în viaţa lor interioară. Astfel îl simţim mai aproape de acest timp al nostru şi - aş vrea să adaug - într-adevăr în sintonie cu Biserica din Milano. Aşa cum ştim, în timp ce era în drum spre Roma, Newman a stat puţin mai mult de o lună la Milano, în anul 1846. La 9 octombrie în acel an, fiind primul aniversar al convertirii sale, va scrie: "Astăzi este un an de când sunt în Biserica catolică şi în fiecare zi îl binecuvântez pe el care mă conduce înăuntru tot mai mult. Am trecut de la nori şi de la întuneric la lumină şi nu pot să privesc la condiţia mea precedentă fără a simţi senzaţia amară pe care-o avem atunci când privim în urmă la o călătorie obositoare şi tristă". Şi aici, "în oraşul sfântului Ambrozie - spune el - unul înţelege Biserica lui Dumnezeu mai mult decât în majoritatea celorlalte locuri şi este indus să creadă în toţi cei care sunt mădularele sale". Şi adaugă: "În afară de asta, nu e vorba de o pură imaginaţie, aşa cum ar putea să fie când ne aflăm într-un oraş de ruine sau într-un loc dezolat...". De asemenea: "Este minunat să mergi în biserica sfântului Ambrozie - unde se află trupul său - şi să îngenunchezi lângă relicvele sale, care au fost aşa de puternice, şi despre care am auzit şi am citit mai mult decât despre oricare alt sfânt încă de când eram copil. Sfântul Augustin s-a convertit aici! Aici a venit şi sfânta Monica pentru a-l căuta. Tot aici, în exilul său, a venit marele Atanasie pentru a-l întâlni pe împărat. Câtă tristeţe atunci când a trebuit să plece!...". În sfârşit, o ultimă mărturie pe care-o găsim în Apologia pro vita sua şi care ne spune tipul de cunoaştere necesară pentru a ajunge la adevăr şi pentru a trăi experienţa creştină ca experienţă de Biserică: "Simţeam toată forţa maximei sfântului Ambrozie, care scria în De fide: «Nu i-a plăcut lui Dumnezeu să realizeze mântuirea poporului său prin dialectică»". De asemenea: "Pentru mine nu logica m-a făcut să merg înainte... se raţionează cu toată fiinţa, în tot aspectul său concret" (Apologia pro vita sua, pag. 196-197).

Căutarea lui Newman a fost mereu o pasionată, riguroasă şi completă căutare a adevărului, care la sfârşit avea să-l conducă la recunoaşterea persoanei şi a misiunii lui Cristos, aşa cum este păstrată de Biserica Catolică.

Adevărul este o experienţă foarte complexă în care converg elementele obiective şi aportul întreg şi direct al întregii persoane care caută, speră şi este dispusă să găsească. La adevăr se ajunge prin aşa-numita "gramatică a asentimentului", care este clară în înaintarea sa - nu confuză, nu nesigură, nu echivocă sau ambivalentă, şi care în acelaşi timp cere şi o implicare clară şi angajantă a celui care cercetează, o supunere a minţii sale, şi apare numai într-o întâlnire istorică şi reală. În concret, adevărul este un raport profund care se stabileşte cu persoana lui Isus.

Aşadar, a adera la revelaţia divină nu e chestiune pur şi simplu intelectuală, raţională, ci este chestiune dens antropologică, ce implică totalitatea persoanei în raportul său cu persoana lui Cristos, mai precis cu Cristos care suferă, moare şi învie pentru noi; care ni-l promite pe Duhul său - adevărat suflet al istoriei, aliment al tuturor gândurilor şi simţirilor noastre - Duhul care adună şi aranjează în Biserică orice apropiere de căutare şi de fidelitate.

Un alt pas. În căutarea sinceră a adevărului, Newman ne învaţă bucuria dialogului, care înseamnă valorizarea, aprecierea onestităţii intelectuale a propriului interlocutor şi în acelaşi timp respectul reciproc în faţa a ceva ce ne precedă şi care este mult mai mare decât noi. De fapt, adevărul nu depinde înainte de toate de subiectul care cercetează, ci mai degrabă se arată în forma unei revelaţii gratuite: tocmai acest lucru face rodnică întâlnirea între cei care dialoghează cu adevărat.

Şi cu dialogul, iată că Newman cu experienţa sa de viaţă şi de căutare a adevărului ne deschide spre conceptul de misiune. A fi misionari înseamnă a stabili o relaţie directă între învăţător şi discipoli; înseamnă că spiritul unuia se întâlneşte cu spiritul celuilalt, că o bună predispoziţie îi leagă şi-i constrânge la o confruntare benefică, învăţându-i ascultarea adevărată şi respectul nobil.

Îndeosebi în Cuvântările sale, Newman scoate în evidenţă cum trebuie să fie figura predicatorului, pe care astăzi am numi-o figura creştinului misionar. El este convins că pentru a transmite adevărul credinţei în Isus Cristos nu sunt suficiente cuvintele unui raţionament bine structurat sub profilul raţional, ci este necesară o persoană care întâlneşte cu determinare inima celuilalt. "Determinare" este pentru Newman un termen foarte bogat şi dens: înseamnă o raţionare ordonată, o pasiune vie şi o experienţă reală. Determinarea cere aderenţă la necesităţile persoanelor, comportă implicare afectivă. Iată, de exemplu, cum descrie raportul dintre predicatorul evangheliei şi cei care ascultă cuvântul: "Ei sunt agăţaţi de buzele sale nu aşa cum ar putea fi agăţaţi de paginile unei cărţi. Determinarea este viaţa predicării... Cuvântarea nu va putea să vină din ceva anonim, din ceva mort şi trecut şi nici din ceva care este de ieri, oricât ar fi de util şi religios în el însuşi" (Sermoni universitari. L'idea di universitŕ, Torino 1988, pag. 1102).

Ori, continuă Newman, apostolul pentru a declina în mod eficient mărturia sa va trebui să trăiască o experienţă de rugăciune intensă. Gândul la Paşte, în care Isus moare pentru noi, îl conduce pe Newman să indice în umilinţă şi în reparare calea autentică spre contemplarea pătimirii Domnului. Şi astfel Isus, "săracul maltratat", devine obiectul rugăciunii sale, iar dreptul persecutat devine mântuitorul său: "Dumnezeu meu, ce va fi cum mine? - scrie Newman - Unde voi ajunge dacă voi fi abandonat în voia sorţii? Ce pot să fac dacă nu să merg la cel pe care l-am ofensat şi l-am insultat în mod grav şi să-i cer să-mi ierte datoria pe care o am faţă de el? O, Isuse, Domnul meu, a cărui iubire faţă de mine a fost aşa de mare încât să cobori din cer pentru a mă mântui; arată-mi, Domn iubit, păcatul meu, învaţă-mă să mă căiesc de el şi iartă-mă în marea ta milostivire" (Meditations and devotions, 251-252).

În realitate, rugăciunea în toate formele şi exprimările sale a dat mereu viaţă minţii şi inimii lui Newman, din copilăria sa până în ziua morţii sale. E vorba de o rugăciune care pentru el a fost mereu întemeiată în credinţa într-un Dumnezeu personal. A auzit mereu în inimă un glas mai mare decât preceptul naturii sale şi acest lucru îl manifestă scriind că e vorba "de ecoul unei persoane care-mi vorbeşte. Ea aduce cu sine dovada originii sale divine. Natura mea o simte în toate şi prin toate ca pe o persoană. Atunci când nu ascult de ea mă simt chinuit, exact aşa cum mă simt în complăcerea sau în ofensarea unui prieten vrednic de respect" (Callista, 314).

În împletirea inseparabilă dintre afirmarea unui Dumnezeu personal, cultivarea conştiinţei şi cunoaşterea dogmei, Newman a considerat mereu rugăciunea ca o obligaţie şi ca un privilegiu. A fost profund fascinat de rugăciunea de mijlocire, definită de el ca "prerogativa şi darul celor ascultători şi al sfinţilor". În rugăciunea de mijlocire scoate în evidenţă demnitatea divină, posibilitatea ca păcătosul să devină un prieten, un confident al lui Dumnezeu, în măsură să adune întregul univers şi să-l prezinte Domnului său. În această rugăciune Dumnezeu ne dă puterea foarte tare de a influenţa nu numai asupra parcursului vital al sufletului nostru, ci asupra viitorului întregii istorii.

La un moment dat, în lunga sa experienţă de rugăciune, de mortificaţie şi de pocăinţă, însoţită mereu de o adoraţie umilă şi perseverentă, i-a apărut lui Newman acea lumină care l-a condus la 9 octombrie 1845 să "se simtă adunat în unicul staul al lui Cristos" (Apologia, 207). "Aveam impresia - scria el în anul 1864 - că intru în port după o traversare agitată; pentru aceasta fericirea mea, de atunci şi până astăzi, a rămas nealterată" (Apologia, 211). Aceasta era numai o etapă a călătoriei sale lungi: avea să continue în el o eroică şi neîntreruptă luptă interioară, însoţită mereu de o mare libertate de conştiinţă. Problemele religioase şi filozofice ale epocii sale aveau să se rezolve progresiv printr-o singulară capacitate de dialog cu multe persoane. Metoda sa apologetică îl făcea metodic şi precis. Cu capacitatea sa de umilinţă şi de perseverenţă, a devenit un exemplu de călăuză spirituală, temperată de luptele înfruntate şi de neîncrederea de care în diferite ocazii s-a simţit înconjurat.

Putem cu siguranţă să spunem că viaţa sa, definită de mulţi o "ardere de tot pentru adevăr", rămâne un punct de referinţă pentru noi toţi. În faţa grijilor noastre şi a discernămintelor dificile pe care ni le impune societatea contemporană, Newman ne învaţă prin scrierile sale şi cu exemplul său să menţinem o anumită distanţă de preocupările materiale ale vieţii, pentru a lăsa loc înlăuntrul nostru creşterii iubirii lui Dumnezeu, pentru că orice strădanie a noastră, orice atitudine de credinţă şi orice mişcare interioară a rugăciunii trebuie să se nască şi să-şi găsească împlinirea lor numai în caritatea divină.

Zilele noastre ne obligă să regăsim o gândire robustă şi o practică creştină deschisă şi clarvăzătoare, în care cercetarea teologică, interpretarea culturii şi simţirea eclezială să fie mereu însoţite de o adevărată experienţă spirituală.

Este drumul nostru spre Paşte în care regăsim mereu revelarea gloriei lui Dumnezeu în viaţa Bisericii şi în istoria lumii. La sfârşitul acestui drum ne aşteaptă pacea adevărată.

(După L'Osservatore Romano, 29 martie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.