Mesajul pentru Cea de-a XLVI-a Zi Mondială a Vocaţiilor

Veneraţi fraţi în Episcopat şi în Preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori!

Cu ocazia apropiatei Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii la Preoţie şi la Viaţa Consacrată, care va fi celebrată la 3 mai 2009, duminica a IV-a a Paştelui, îmi face plăcere să invit întregul popor al lui Dumnezeu să reflecteze asupra temei: "Încrederea în iniţiativa lui Dumnezeu şi răspunsul omului". Răsună veşnic în Biserică îndemnul lui Isus adresat discipolilor săi: "Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui" (Mt 9,38). Rugaţi-l! Apelul urgent al Domnului subliniază că rugăciunea pentru vocaţii trebuie să fie neîntreruptă şi încrezătoare. Într-adevăr, numai dacă este animată de rugăciune, comunitatea creştină poate efectiv "să aibă credinţă şi speranţă mai mare în iniţiativa divină" (Exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, 26).

Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată constituie un dar divin special, care se inserează în vastul proiect de iubire şi de mântuire pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare om şi pentru întreaga omenire. Apostolul Paul, pe care-l amintim în mod special în timpul acestui An Paulin cu ocazia a două mii de ani de la naşterea sa, scriind efesenilor, afirmă: "Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire" (Ef 1,3-4). În chemarea universală la sfinţenie iese în evidenţă iniţiativa specială a lui Dumnezeu, cu care el alege pe unii pentru ca să-l urmeze mai îndeaproape pe Fiul său Isus Cristos şi să fie slujitorii şi martorii lui privilegiaţi. Învăţătorul divin i-a chemat personal pe apostoli "ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă putere să alunge diavolii" (Mc 3,14-15); la rândul lor, ei şi-au asociat alţi discipoli, colaboratori fideli în slujirea misionară. Şi astfel, răspunzând la chemarea Domnului şi docili faţă de acţiunea Duhului Sfânt, cete nenumărate de preoţi şi de persoane consacrate, în decursul secolelor, s-au pus în Biserică în totală slujire a evangheliei. Dacă este adevărat că în unele regiuni ale pământului se înregistrează o lipsă îngrijorătoare de preoţi şi că dificultăţi şi obstacole însoţesc drumul Bisericii, ne susţine certitudinea de neclintit că cel care o conduce trainic pe cărările timpului spre împlinirea definitivă a împărăţiei este el, Domnul, care în mod liber alege şi invită la urmarea lui persoane de orice cultură şi de orice vârstă, conform planurilor de nepătruns ale iubirii sale milostive.

De aceea prima noastră datorie este de a menţine vie, cu rugăciune neîncetată, această invocare a iniţiativei divine în familii şi în parohii, în mişcările şi în asociaţiile angajate în apostolat, în comunităţile călugăreşti şi în toate structurile vieţii diecezane. Trebuie să ne rugăm pentru ca întregul popor creştin să crească în încrederea în Dumnezeu, convins că "Domnul secerişului" nu încetează să ceară unora să-şi angajeze în mod liber existenţa lor pentru a colabora cu el mai strâns în opera mântuirii. Şi din partea celor chemaţi se cere ascultare atentă şi discernământ prudent, adeziune generoasă şi promptă la proiectul divin, aprofundare serioasă a ceea ce ţine de vocaţia sacerdotală şi călugărească pentru a-i corespunde în mod responsabil şi convins. Catehismul Bisericii Catolice aminteşte în mod oportun că iniţiativa liberă a lui Dumnezeu cere răspunsul liber al omului. Un răspuns pozitiv care presupune mereu acceptarea şi împărtăşirea proiectului pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare; un răspuns care să primească iniţiativa de iubire a Domnului şi să devină pentru cel care este chemat o exigenţă morală obligatorie, un omagiu recunoscător adus lui Dumnezeu şi o cooperare totală la planul pe care el îl urmăreşte în istorie (cf. nr. 2062).

Contemplând misterul euharistic, care exprimă în mod suprem darul liber făcut de Tatăl în persoana Fiului unul născut pentru mântuirea oamenilor, şi disponibilitatea deplină şi docilă a lui Cristos în a bea până la capăt "paharul" voinţei lui Dumnezeu (cf. Mt 26,39), înţelegem mai bine că "încrederea în iniţiativa lui Dumnezeu" modelează şi dă valoare "răspunsului uman". În Euharistie, darul perfect care realizează proiectul de iubire pentru răscumpărarea lumii, Isus se jertfeşte liber pentru mântuirea omenirii. "Biserica - a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea - a primit Euharistia de la Cristos, Domnul ei, nu ca pe un dar oarecare, deşi e de mare preţ printre celelalte daruri, ci ca pe darul prin excelenţă, căci este darul de sine însuşi, al persoanei lui în umanitatea sa sfântă şi al lucrării lui de mântuire" (Enciclica Ecclesia de Eucharistia, 11).

Pentru a perpetua acest mister de mântuire peste secole, până la întoarcerea glorioasă a Domnului, sunt destinaţi preoţii, care tocmai în Cristos euharistic pot să contemple modelul excelent al unui "dialog vocaţional" între iniţiativa liberă a Tatălui şi răspunsul încrezător al lui Cristos. În celebrarea euharistică este însuşi Cristos care acţionează în cei pe care el îi alege ca slujitori ai săi; îi susţine pentru ca răspunsul lor să se dezvolte într-o dimensiune de încredere şi de recunoştinţă care să risipească orice frică, şi atunci când devine mai puternică experienţa propriei slăbiciuni (cf. Rom 8,26-30), sau devine mai aspru contextul de neînţelegere sau chiar de persecuţie (cf. Rom 8,35-39).

Conştiinţa că sunt mântuiţi de iubirea lui Cristos, că fiecare sfântă Liturghie alimentează în credincioşi şi în special în preoţi, nu poate să nu trezească în ei o abandonare încrezătoare în Cristos care şi-a dat viaţa pentru noi. A crede în Domnul şi a accepta darul său, duce aşadar la încredere în el cu suflet recunoscător aderând la proiectul său de mântuire. Dacă acest lucru se întâmplă, cel "chemat" abandonează de bunăvoie toate şi intră la şcoala învăţătorului divin; atunci începe un dialog rodnic între Dumnezeu şi om, o întâlnire misterioasă între iubirea Domnului care cheamă şi libertatea omului care în iubire îi răspunde, simţind cum răsună în sufletul său cuvintele lui Isus: "Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână" (In 15,16).

Această împletire de iubire între iniţiativa divină şi răspunsul omului este prezentă, în manieră minunată, şi în vocaţia la viaţa consacrată. Conciliul al II-lea din Vatican aminteşte: "Sfaturile evanghelice ale curăţiei închinate lui Dumnezeu, sărăciei şi ascultării, fiind întemeiate pe cuvintele şi exemplul Domnului şi fiind recomandate de apostoli şi de părinţii Bisericii, de învăţătorii şi păstorii ei, sunt un dar divin pe care Biserica l-a primit de la Domnul său şi pe care, prin harul lui, îl păstrează necontenit" (Lumen gentium, nr. 43). Încă o dată, Isus este modelul exemplar de adeziune totală şi încrezătoare la voinţa Tatălui, la care fiecare persoană consacrată trebuie să privească. Atraşi de el, încă din primele secole ale creştinismului, mulţi bărbaţi şi femei au părăsit familie, terenuri, bogăţii materiale şi tot ceea ce omeneşte este de dorit, pentru a-l urma cu generozitate pe Cristos şi a trăi fără compromisuri evanghelia sa, devenită pentru ei şcoală de sfinţenie radicală. Şi astăzi mulţi parcurg tot acest exigent itinerar de desăvârşire evanghelică şi realizează vocaţia lor cu profesiunea sfaturilor evanghelice. Mărturia acestor fraţi şi surori ai noştri, în mănăstirile de viaţă contemplativă ca şi în institutele şi în congregaţiile de viaţă apostolică, aminteşte poporului lui Dumnezeu de "acel mister al împărăţiei lui Dumnezeu care deja acţionează în istorie, dar aşteaptă realizarea sa deplină în ceruri" (Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata, 1).

Cine se poate considera vrednic de a accede la slujirea sacerdotală? Cine poate îmbrăţişa viaţa consacrată bazându-se numai pe resursele sale umane? Încă o dată, este util de reafirmat că răspunsul omului la chemarea divină, atunci când este conştient că Dumnezeu e cel care ia iniţiativa şi tot el e cel care duce la capăt proiectul său de mântuire, nu se acoperă niciodată cu calculul temător al slujitorului leneş care de frică a ascuns sub pământ talantul încredinţat lui (cf. Mt 25,14-30), ci se exprimă într-o adeziune promptă la invitaţia Domnului, aşa cum a făcut Petru atunci când n-a ezitat să arunce din nou năvoadele deşi se trudise toată noaptea fără să prindă nimic, încrezându-se în cuvântul său (cf. Lc 5,5). Fără a abdica deloc de la responsabilitatea personală, răspunsul liber al omului dat lui Dumnezeu devine astfel "coresponsabilitate", responsabilitate în şi cu Cristos, în virtutea acţiunii Duhului Sfânt; devine comuniune cu acela care ne face capabili să aducem rod mult (cf. In 15,5).

Răspuns uman emblematic, plin de încredere în iniţiativa lui Dumnezeu, este "Amin"-ul generos şi deplin al Fecioarei din Nazaret, rostit cu adeziune umilă şi fermă la planurile celui preaînalt, comunicate ei de trimisul ceresc (cf. Lc 1,38). "Da"-ul său prompt i-a permis să devină mama lui Dumnezeu, mama Mântuitorului nostru. Maria, după acest prim "fiat", a trebuit să-l repete de atâtea alte ori, până în momentul culminant al răstignirii lui Isus, atunci când "stătea lângă cruce", aşa cum notează evanghelistul Ioan, co-părtaşă de durerea atroce a Fiului său nevinovat. Şi tocmai de pe cruce, Isus muribund ne-a dat-o ca mamă şi ne-a încredinţat ei ca fii (cf. In 19,26-27), Mamă în special a preoţilor şi a persoanelor consacrate. Ei aş vrea să-i încredinţez pe cei care simt chemarea lui Dumnezeu de a porni la drum pe calea preoţiei ministeriale sau în viaţa consacrată.

Iubiţi prieteni, nu vă descurajaţi în faţa dificultăţilor şi a îndoielilor; încredeţi-vă în Dumnezeu şi urmaţi-l cu fidelitate pe Isus şi veţi fi martori ai bucuriei care provine din unirea intimă cu el. Imitând-o pe Fecioara Maria, pe care generaţiile o proclamă fericită pentru că a crezut (cf. Lc 1,48), angajaţi-vă cu toată energia spirituală ca să realizaţi proiectul de mântuire al Tatălui ceresc, cultivând în inima voastră, asemenea ei, capacitatea de a vă uimi şi de a-l adora pe cel care are puterea de a face "lucruri mari" pentru că numele său e sfânt (cf. Lc 1,49).

Din Vatican, 20 ianuarie 2009

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.