Bucuriile Chinei

I. Este dezvăluit zâmbetul unei Biserici suferinde

A vorbi despre bucurie într-o Biserică persecutată de cel mai puternic guvern comunist din lume pare o lipsă de respect, sau mai bine o contradicţie.

Este un mister legat de inima creştinismului - o religie care consideră ca victorie crucială moartea mântuitorului său Dumnezeu-om pe o cruce, două axe de lemn legate de păcatele fiecărei fiinţe umane vii, păcatele mele şi ale tale. Adevărul trebuie să fie spus şi include adevărul deplin despre Biserica Catolică din China, unde poporului îi sunt negate drepturile umane şi libertăţile religioase fundamentale, dar care are şi inimă triumfătoare şi bucuroasă.

Recent, abia intrat în cel mai mare aeroport chinez cu ocazia unei vizite după publicarea cărţii mele "The Seven Sorrows of China" ("Cele şapte dureri ale Chinei") şi după ce am predat o valiză plină cu medicamente introduse în mod clandestin câtorva îngeri păzitori occidentali care se îngrijesc de preţioşii - şi de cei mai neglijaţi în China - copii ai lui Dumnezeu, am fost condus în grabă spre un vehicul de către un preot catolic chinez agitat care predă într-un seminar apropiat.

În timp ce ne îndepărtam de aeroport, preotul m-a informat rapid cu privire la faptul că citise "The Seven Sorrows of China" şi, felicitându-mă pentru valoarea şi acurateţea textului, a fost şi categoric spunând că dintr-un anumit punct de vedere este incomplet. "Este o carte splendidă şi are multe aspecte pozitive", a spus el, "dar acum vă provoc să scrieţi ceva despre «Misterele fericite ale Chinei». Dacă arătaţi numai aspectul dureros nu va încuraja poporul. Isus a îndurat suferinţele pătimirii sale, dar a avut şi bucuriile sale şi gloria sa. Trebuie să scrieţi şi despre victoriile care au loc în Biserica din China".

Un aspect diferit

M-am întrebat ce voia să spună. Prima carte, pe care nu o planificasem înainte de a ajunge în China, apăruse din jurnalul vizitei mele precedente în ţară. Relata experienţele intense ale realităţilor zilnice tragice pentru poporul şi Biserica din China. Înregistrasem evenimente cum ar fi incinerarea obligatorie a unui copil abandonat morţii după ce a fost respins de un orfelinat federal şi apoi iubit şi îngrijit într-un orfelinat privat străin, şi întâlnirile mele cu femeile care au trebuit să fugă de guvern şi de familie pentru că aveau un copil împotriva politicilor abortive ale statului şi ale clanului. Am intervievat un episcop chinez "clandestin" aflat în domiciliu forţat după mai bine de douăzeci de ani de închisoare şi aresturi domiciliare şi am aflat despre persecuţiile documentabile ale guvernului împotriva episcopilor, preoţilor şi credincioşilor care refuză să coopereze în vreun fel cu guvernul şi cu Biserica sa "patriotică" oficială. Am relatat istoria unei regiuni în care solidaritatea a făcut în aşa fel încât o comunitate catolică eroică să respingă politica guvernului cu privire la un singur copil formând familii cu patru, cinci, şase şi chiar opt copii.

Acest lucru mi-l cerea preotul? În cartea despre "cele şapte dureri" nu minimalizam în nici un fel mărturia eroică a catolicilor chinezi, dimpotrivă. Am fost avertizat de anumite organizaţii catolice de control să evit să răspândesc prea multe detalii despre victoriile spirituale ale umilei Biserici chineze, de frică să nu provoace un nou val de persecuţii din partea birourilor regionale pentru chestiuni religioase din cadrul guvernului central de la Pekin. Şi cu toate acestea, preotul chinez după ce a citit cartea avea impresia, justificată sau nu, că textul nu aducea omagiu bucuriilor, victoriilor, creşterii şi dezvoltării Bisericii catolice din China în pofida persecuţiilor severe pe care le îndură.

În orice caz, convingerea preotului cu privire la importanţa de a mărturisi bucuria evangheliei lui Isus şi bucuriile contemporane ale catolicilor chinezi m-a convins. Care ar fi fost problema în a da mărturie despre un campion al faptelor pozitive care vine din poporul lui Dumnezeu în acest ţinut, dacă este descris în mod prudent şi fără risc pentru siguranţa lor?

Bucuria într-o atmosferă de durere, persecuţie şi disperare umană. Nu este o formulă paradoxală pentru unele din cele mai mari momente ale istoriei Bisericii? Şi asta fără a minimaliza în vreun fel încălcarea actuală a drepturilor umane şi religioase din partea unui guvern totalitar care nu vrea, sau nu poate, să admită că orice persoană umană în teritoriul său are o demnitate intrinsecă şi dăruită de Dumnezeu care transcende graniţele politice şi naţionale, incluzându-i pe cei zămisliţi şi pe femei. Ceea ce guvernul ar putea să vadă este că statul chinez ar trebui să existe pentru binele persoanelor; nu acestea din urmă trebuie să existe pentru binele Chinei.

Aş vrea să prezint două mărturii vii ale bucuriei Bisericii din China, care luptă în mijlocul unor mari suferinţe. Aceste două chipuri fericite provin din extremităţi opuse ale aceluiaşi spectru ecleziastic, dar fiecare în felul său manifestă prin virtuţi eroice chipul lui Isus şi trupul său aşa cum există în China. Biserica lor este una care se dezvoltă, creşte şi în mod paradoxal "zâmbeşte" în timp ce completează în trupul său "ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos, în favoarea trupului său care este Biserica" (Col 1,24).

II. Episcopul "P" promovează dialogul stat-Biserică

Ne aflăm acum în compania unui om de o umilinţă foarte mare care perseverează în cele mai delicate situaţii politico-ecleziale. Este un episcop catolic dintr-o dieceză chineză al cărei nume nu pot să-l dau.

Aşa cum am făcut deja în cartea despre "cele şapte dureri", va trebui să evit orice detaliu care ar putea să-i pună în pericol pe fraţii noştri şi surorile noastre chinezi catolici, numindu-l episcopul "P" ca Biserică "patriotică", sau nesubterană.

Acest prelat a fost numit de Vatican şi este în totală conformitate şi ascultare faţă de Sfântul Părinte (tablourile papei Benedict sunt prezente în birourile sale diecezane, în seminariile sale şi chiar în casa părinţilor lui în vârstă). Este înregistrat şi la guvern în ceea ce este definită "Biserica catolică patriotică".

Scrisoarea din 2007 a papei Benedict al XVI-lea adresată Bisericii şi poporului chinez a exprimat în mod clar că episcopii catolici numiţi de Roma puteau să fie înregistraţi şi în "Asociaţia Bisericii Patriotice" fără nici o încălcare intrinsecă a fidelităţii faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Sfântul Scaun. Acest episcop a făcut asta. Şi luptând pentru a menţine bilanţul dificil între completa ortodoxie doctrinală şi lealitatea faţă de papa pe de o parte şi cooperarea (fără angajare morală) cu autorităţile guvernamentale locale la nivele secundare de dialog şi de programe sociale pe de altă parte, acest inteligent dar nevinovat păstor a ştiut să dea turmei sale accesul spiritual şi siguranţa socială care astăzi aduce în fiecare an mii de botezuri de adulţi în dieceza sa.

La sosirea noastră, am fost imediat introduşi în acest delicat şi uneori descumpănitor echilibru întâlnind autoritatea regiunii şi pe funcţionarii de oficiu pentru probleme religioase în sala de conferinţe a responsabilului. Am fost prezentaţi ca oaspeţi străini ai episcopului.

Nu era nici o îndoială cu privire la cine erau autorităţile şi cine erau oaspeţii, dat fiind faptul că funcţionarul guvernamental a prezidat cu autoritate clară de cealaltă parte a mesei care despărţea micul nostru grup de străini de partea sa, unde şedeau funcţionarii guvernului. Ne-a fost făcută o prezentare destul de formală a situaţiei la nivel comercial şi industrial al regiunii, împreună cu o scurtă referinţă la aspectele istorice şi culturale. Când a început prezentarea, ne-am îngrijorat într-un fel văzând că intră în sală o telecameră. Am fost filmaţi pentru cine ştie ce scop.

La prima întâlnire, funcţionarul responsabil s-a referit şi la episcop cu respect în cuvinte şi în moduri de adresare. Lucrul acesta ne-a uimit, deoarece părea nepotrivit în lumina celor două ideologii radical opuse pe care le reprezintă.

După prezentare, am fost duşi să vizităm diferite întreprinderi pentru a observa personal industriile de succes din regiune, care lucrează în colaborare cu ţări străine. După dificultatea iniţială de ambele părţi ale grupului, compus din funcţionari şi vizitatori, s-a mărit familiaritatea dintre noi. Ne-am întors la edificiul guvernamental unde, spre surprinderea noastră, responsabilul pregătise un prânz formal pentru oaspeţii episcopului.

Toasturi peste tot

În timpul mesei au avut loc evenimente surprinzătoare. Responsabilul a ciocnit un pahar cu episcopul şi a rostit cu discurs scurt despre respectul pe care oamenii din regiunea sa îl au faţă de prelat. Apoi toţi au toastat pentru asta. Conform obiceiurilor locale, a trebuit să bem un păhărel cu ceea ce ei defineau "vin alb", dar care în realitate era asemănătoare cu o ţuică, aşa de puternică încât putea pune în mişcare un camion.

Funcţionarul pentru probleme religioase (trebuie ţinut minte, responsabil cu supravegherea şi adesea suprimarea activităţilor religioase neaprobate în regiune) s-a ridicat, a propus un alt toast episcopului şi a mărturisit public faptul că a început să asiste la Liturghie în catedrală duminica şi că episcopul personal îl învăţa cum să se roage! Toţi au toastat şi pentru asta.

La sfârşitul mesei, patru funcţionari guvernamentali au toastat în cinstea episcopului şi a oaspeţilor săi catolici şi au făcut turul mesei pentru a ciocni cu fiecare sorbind licoarea chinezească. După primele două păhărele, umplute imediat după fiecare toast de multele ospătăriţe chineze, am vărsat în mod discret licoarea mea în farfuria pentru supă şi am umplut păhărelul cu apă pentru a respecta tradiţiile şi a nu face ca să lipsească prezenţa mea scenică.

În acest punct cu siguranţă vă veţi întreba despre lucrurile pe care le aveam şi eu în minte în faţa acestui spectacol. O clipă! Acestea nu sunt persoane rele? Nu sunt membrii ai partidului comunist care implementează politicile Pekinului cu privire la un copil de familie, la avortul forţat şi la persecuţia generală a Bisericii? Ar trebui să cooperăm cu aceste persoane şi cu guvernul pe care-l reprezintă? Tentaţia de a judeca şi de a condamna era mare.

Răspunsul este "Shi he bus hi". Da şi nu.

Episcopul a spus: "Există o vorbă aici, prin care fiecare dieceză din China este ca şi cum ar trăi în ţara sa specifică". Fiecare dieceză are o situaţie unică în raport cu guvernul local.

Dacă se poate spune că majoritatea diecezelor experimentează o persecuţie consistentă din partea guvernului local ca aplicare logică a politicilor guvernului central de la Pekin împotriva libertăţii religioase şi a demnităţii personale/familiare (oricât ar fi ele într-o fază de uşoară îmbunătăţire la nivel federal), există excepţii unde funcţionarii locali au văzut în mod providenţial că binele social derivă din prezenţa Bisericii Catolice în regiune şi au decis să garanteze o libertate mai mare deşi încă restrânsă şi chiar o oarecare formă de respect faţă de prezenţa catolică în regiunea lor.

A se vinde?

Este un caz de cooperare excesivă cu o autoritate negativă? În ce măsură abordarea episcopului este diferită de o formă inacceptabilă de cooperare morală cu o autoritate nedreaptă - o cooperare care întrupează o activitate după modelul "scopul justifică mijloacele", pe care sfântul Paul şi Biserica îl condamnă cu fermitate?

Sfântul Toma de Aquino ne aminteşte că trebuie să facem mereu distincţiile fundamentale cu privire la chestiunile de credinţă şi morală. Episcopul nu oferă nici o cooperare morală la ceva care este intrinsec negativ ce poate să fie reprezentat de guvernul local şi de funcţionarii supravegherii religioase.

Mai degrabă, el cooperează în arii de dialog între stat şi Biserică, în afară de faptul că încurajează soluţii la problemele sociale locale şi progresele civile legitime pentru regiune, şi acest lucru a făcut să-şi câştige încrederea din partea autorităţilor locului. O încredere care a dus la oportunităţi unice, ca aceea pentru catolicii înainte "clandestini" să exercite cultul în public; sau oportunitatea pentru alte Biserici din zonă să guste minunăţiile misterului şi frumuseţii, pentru mântuirea familiilor lor şi a prietenilor lor.

Fără a uita gravele încălcări ale drepturilor personale şi religioase, care continuă şi la care trebuie răspuns la nivel spiritual şi politic pentru binele tuturor fraţilor noştri şi surorilor noastre chinezi atât la nivel federal cât şi la nivel de guvern local, Duhul Sfânt îl conduce în mod puternic şi discret pe acest episcop (şi poate pe alţii ca el) ca să găsească o crăpătură în coiful dragonului şi să permită sângelui de mântuire şi apei care au ţâşnit din coasta lui Cristos să curgă prin acea crăpătură până în inima oamenilor din această regiune.

Desigur, nivelul de respect şi chiar de laudă oferit de guvernul local faţă de acest episcop deosebit trebuie să fie considerat excepţional de rar în China, mai ales în lumina refuzului oricărui compromis moral al învăţăturii sau al practicii Bisericii din partea acestui prelat, dar episcopul a folosit onoarea pe care autorităţile locale o dau persoanei sale şi rolului său pentru avantajul deplin al poporului chinez şi al lui Dumnezeu în dieceza sa.

Belşugul de roade spirituale care provine din dieceza sa este izvor de inspiraţie. Vocaţiile se măresc în manieră relevantă. Am vizitat un seminar mic cu aproape 100 de tineri care aşteaptă să discearnă chemarea lor la preoţie. Un ordin de surori are peste 70 de surori, din care majoritatea sunt sub 40 de ani şi cu splendide feţe zâmbitoare. Aceste surori, aşa ca alţi călugări din dieceză, participă la programele sanitare şi la serviciile educative în favoarea populaţiei din regiune.

În multe parohii, la Paşti au intrat în credinţa catolică peste 100 de adulţi şi episcopul a promis prezenţa sa la celebrările de Crăciun şi de Paşti în parohiile cu cel mai mare număr de persoane care sunt botezate. Prelatul are şi un intens program de evanghelizare catolică, în care cateheţii sunt formaţi pentru a merge doi câte doi din uşă în uşă, urmând indicaţia evanghelică în simplitate şi profunzime. Şi asta se întâmplă cu permisiunea autorităţilor comuniste locale!

Câte dieceze în lumea occidentală, libere de orice formă de dominare sau asuprire comunistă, pot să se laude cu această cantitate şi calitate de roade ecleziale?

Isus ne spune cu certitudine evanghelică faptul că "orice pom se recunoaşte după roadele sale" (Lc 6,44). Mai spune că Duhul suflă unde vrea (cf. In 3,8). Chiar dacă situaţia nu este tipică din majoritatea diecezelor chineze şi succesul episcopului este imposibil fără un compromis moral în alte dieceze, prin umila sa transparenţă el duce mii de persoane la Domnul şi la Biserica Catolică. Şi bucuria este un rod al Duhului. Acest om, în mijlocul unor extraordinare presiuni şi legături politice, asumă chipul lui Cristos bucuros.

III. Monseniorul "C" edifică Biserica din temniţa sa

Al doilea chip bucuros al Bisericii chineze este de obicei un chip ascuns. Ascuns în spatele zidurilor, în spatele gratiilor, în spatele interdicţiilor autorităţilor. Este un episcop clandestin, care oferă Bisericii din China marele dar al martiriului său "alb", care uneori pare destinat să devină un martiriu "roşu", un martiriu de sânge.

Îl vom numi monseniorul "C", care înseamnă "clandestin", în contrast cu episcopul "P" citat, adică apartenent la Biserica "patriotică" oficială.

În cazul specific al monseniorului "C", a adera la "Asociaţia patriotică" este inacceptabil din punct de vedere moral pentru el şi pentru oamenii săi. Asta pentru că în felul acesta ar fi constrâns să pună în practică, în regiunea sa, un program contrar învăţăturilor Bisericii şi independent faţă de Pontiful Roman.

Fără a intra în mod imprudent în detalii, e suficient să spunem că acest episcop nu poate face altceva decât să dea mărturie despre credinţa sa catolică şi despre lealitatea sa necondiţionată faţă de Sfântul Părinte. Şi asta a făcut în mod neobosit în pofida repetatelor persecuţii care l-au costat peste 20 de ani de temniţă sau de detenţie şi separare de turma sa, pur şi simplu pentru că nu a voit să spună "da" Pekinului şi "nu" lui Cristos.

Am călătorit cu trenul pentru a ajunge în dieceza lui. O călătorie de mai multe ore într-un mare oraş. Ajungând în gară s-a apropiat de noi un tânăr care purta o cravată destul de extravagantă şi haine tot aşa în culori vii şi destul de nepotrivite. Cam aşa cum s-ar îmbrăca un ţăran în prima sa vizită într-un oraş mare. Ne-am împărţit în două maşini şi am ajuns într-o zonă de ţară. Apoi am aflat că tânărul care s-a apropiat de noi era părintele "X", un profesor din seminarul clandestin.

După circa o oră şi jumătate de mers cu maşina, am intrat pe o cărare neasfaltată şi am ajuns la un mic complex de structuri rezidenţiale modeste a cărui intrare era constituită dintr-un mic edificiu cu două porţi mari care împiedicau să se vadă ceea ce era în interior. Am fost conduşi într-o curte mică şi de acolo într-o sală modestă.

La acest punct, numeroşi tineri au intrat în cameră. Părintele "X" ne-a prezentat alţi doi preoţi, părintele "L" şi părintele "F", şi celelalte persoane care erau acolo, adică seminariştii. La întrebarea dacă acesta era sediul seminarului de mult timp, părintele "X" a răspuns că anterior seminarul se afla într-un loc diferit, dar că în ultima perioadă a trebuit să-şi schimbe sediul de mai multe ori pe an. În acel moment mi-am amintit că în cursul vizitei noastre precedente în regiune, am trecut prin faţa unei clădiri abandonate şi dărăpănate, înconjurată de diferite clădiri rurale abandonate. Cei care aparţin Bisericii clandestine ne-au spus: "acesta este seminarul nostru deocamdată".

Hirotoniri în întuneric

Relatarea unei recente hirotoniri ajută să dea sens la ce înseamnă o vocaţie în Biserica clandestină. Un seminarist, care a putut să primească timp de o perioadă oarecare o instruire teologică într-o altă ţară, era de acum pregătit pentru hirotonirea sa, dar trebuia să aştepte eliberarea episcopului său din închisoare. În sfârşit a venit ziua şi seminaristul a fost avertizat să fie gata pentru chemarea să meargă într-un loc determinat pentru hirotonire. Au trecut săptămâni, dar nimeni nu a anunţat ceva. Prietenii şi colegii săi din seminarii îi scriau de acum de mai multe luni întrebându-l: "când este ziua hirotonirii tale?". Seminaristul răspundea simplu: "nu ştiu".

În sfârşit a venit anunţul. I s-a spus seminaristului să meargă într-o anumită clădire, să intre în subsol şi să rămână acolo în întuneric până la sosirea episcopului. Seminaristul a sosit dimineaţa devreme şi a aşteptat îndelung fără să vadă pe nimeni. În sfârşit, la sfârşitul zilei, seminaristul a auzit deschizându-se uşa la etajul superior şi pe cineva care cobora scările. Era episcopul, însoţit de un alt preot. Şi acolo, în întunericul din subsol, fără rude şi prieteni, fără confraţi, în afară de unul, episcopul a procedat la ritul sacru care-l transformă pe seminarist într-un alt Cristos.

Câteva săptămâni după aceea, preotul nou sfinţit a primit corespondenţa de la confraţii săi seminarişti. Auzind că în sfârşit a fost hirotonit, i-au cerut cu bucurie să le trimită nişte fotografii de la ceremonie şi de la celebrarea sa. Dar n-a fost nici o ceremonie publică, nici o celebrare comunitară. Prima sa Liturghie a celebrat-o ziua următoare, într-un loc desemnat, ca ofrandă pentru slujirea sa adusă lui Cristos şi oamenilor săi. Colegii săi seminarişti, într-o altă parte a lumii, pur şi simplu n-au înţeles. Şi de fapt nici noi nu înţelegem adesea ce înseamnă a fi preot al Bisericii clandestine din China.

Iniţial precauţi datorită prezenţei străinilor - ceva comprehensibil - preoţii şi seminariştii s-au deschis apoi în cursul discuţiilor noastre teologice şi spirituale. La sfârşitul rămânerii noastre percepeam o unire de gândire, de inimă şi de încredere care în alte circumstanţe ar fi necesitat eventual ani întregi pentru a se dezvolta. După consideraţii reciproce de admiraţie faţă de monseniorul "C", ne-am salutat cu angajamentul de a ne întoarce în viitor pentru a colabora cu Biserica din această dieceză.

Una din fiicele spirituale ale episcopului ne-a revelat că acea capacitate supraomenească de rezistenţă faţă de persecuţiile neîncetate derivă din extraordinara sa viaţă de rugăciune. El este obişnuit să se trezească dimineaţa devreme şi apoi să facă în timpul zilei trei ore euharistice (când, desigur, are posibilitatea de a sta în faţa preasfântului Sacrament, lucru nepermis în timpul întemniţării sale), celebrarea euharistică, liturgia orelor, însoţită de mai multe rozarii. El este foarte iubit de preoţii, călugării şi credincioşii săi, care şi-ar da de bunăvoie viaţa pentru protecţia lui. Şi mulţi dintre preoţii săi într-adevăr şi-au riscat viaţa pentru a face asta.

Dintr-o altă lume

Seninătatea lui nu poate să fie decât dintr-o altă lume. O mărturie este faptul că până şi în timpul unei vizite neaşteptate a poliţiei şi a funcţionarilor din departamentul pentru probleme religioase, monseniorul "C" nu şi-a pierdut niciodată calmul şi pacea. În timpul scurtei rămâneri în libertate alături de poporul său, conform unor mărturii, în pofida posibilităţii teribile de a fi rearestat în orice moment, el iradia o mare pace din inimă cu un zâmbet pe buze care-i putea veni numai dintr-un izvor ceresc.

Apoi am întâlnit o persoană care a redactat publicaţii preţioase pentru Biserica clandestină. O femeie foarte graţioasă şi elegantă, plină de umilinţa care însoţeşte mereu o cultură catolică autentică, femeie care a folosit foarte bine şi în modul cel mai discret capacităţile sale pentru a dărui Bisericii clandestine materiale utile pentru cateheză şi formare spirituală.

Această femeie, doamna "P", a refuzat orice recunoaştere pentru eforturile sale aşa de generoase şi curajoase. Răspunsurile ei se limitau pur şi simplu la a spune: "Mulţumire lui Dumnezeu. Stăpâna noastră are grijă de toate. Este un privilegiu a-l sluji pe Dumnezeu şi eu nu sunt vrednică de asta".

La o întrebare cu privire la referinţele sale continue la Fecioara mamă şi la evidenta sa evlavie, doamna "P" a răspuns: "Maica noastră sfântă ne iubeşte mult. Eu cer mereu ajutor lui Ma li ya, Shengmu (Maria, Maică sfântă) şi fac novene perpetue pentru ea. Ea ne iubeşte mult".

Lăsând-o pe această femeie inspirată am adăugat la suferinţa ei creştină salutul cutremurător de dureros pentru China (care a fost politicos tradus în mandarină de un cercetător de horticultură care stătea lângă mine în avion): "Women ai ni. Ni yong yaan zai wode xin Li, he zai Yesu he Ma li ya de xin Li. Xie xie nin!" ("Noi vă iubim. Veţi rămâne adânc în inimile noastre şi în inimile lui Isus şi Maria, pentru totdeauna. Mulţumim!").

Toate roadele spirituale care cresc şi se răspândesc din această regiune sunt cultivate în mistica legătură cu păstorul-victimă al acestei dieceze. În timp ce înaltul prelat, monseniorul "C", îl imită pe marele şi veşnicul preot în oferirea celor mai mari sacrificii pentru poporul său - oferirea Liturghiei şi oferirea vieţii sale - roadele de sânge şi apă devin vizibile în mijlocul celor mai intense persecuţii ale autorităţilor.

Ca participare, cu micul nostru sacrificiu, la sacrificiul acestei Biserici din Orient, am fost privaţi de experimentarea directă a chipului zâmbitor al monseniorului "C", din cauza exilării sale permanente de poporul său, impusă de departamentul pentru probleme religioase şi de autorităţile locale. Mărturia lui de suferinţă rămâne un izvor de inspiraţie inexprimabilă.

Persecuţie stupidă?

Unele voci mai naive din Biserica "patriotică" ar putea să fie tentate să considere că suferinţa monseniorului "C" este pur şi simplu consecinţa inevitabilă a unei şcoli vechi, a unui episcop bătrân din tipurile trecute, care refuză cu încăpăţânare să se supună unei înregistrări formale la "Asociaţia patriotică" şi să fie de acord cu o mică cooperare cu guvernul care ar putea alina această persecuţie stupidă.

Însă această viziune ar fi o falsificare a realităţii situaţiei deosebite care se trăieşte în regiunea monseniorului "C", în care o colaborare de acest fel ar însemna a susţine şi a întrupa o mişcare politico-eclezială independentă de Roma şi apropiată de stat. Un om, un episcop, încercat de foc şi cu un sfert de secol de închisoare şi asuprire în urma lui, nu ar putea niciodată să accepte acest compromis faţă de conştiinţa creştină.

Esenţa chemării lui Benedict al XVI-lea, în scrisoarea sa adresată Bisericii din China, este unitatea. Unitatea.

Pentru aceasta este imperativ pentru catolicii chinezi, prin harul milostiv şi vindecător al lui Dumnezeu, să părăsească trecutele confuzii, lepădări şi trădări, pentru a merge înainte în această mare misiune care-i aşteaptă, uniţi în unica Biserică sub un unic Sfânt Părinte. Pentru ca în Biserica "patriotică" credincioşii care colaborează cu autorităţile locale fără detriment moral pentru Roma şi magisteriu să poată continua să facă asta pentru binele autentic al Bisericii. Ca să poată evita orice judecată faţă de fraţii lor "clandestini" care, din cauza unor circumstanţe în mod substanţial diferite, nu pot face acest lucru. Ca să poată fi uniţi în inimă cu fraţii lor "clandestini".

Ca apartenenţii la Biserica "clandestină", care pe bună dreptate refuză să colaboreze cu acela care respinge autoritatea papei şi viaţa catolică, să continue să facă asta pentru binele Bisericii. Ca să poată evita orice judecată faţă de fraţii lor din Biserica "patriotică" ei care, din cauza unor circumstanţe în mod substanţial diferite, pot să colaboreze cu autorităţile locale pentru binele Bisericii. Ca să poată fi uniţi în inimă cu fraţii lor din Biserica "patriotică", fideli faţă de Roma.

Numai în felul acesta, uniţi în încrederea reciprocă şi în adevăr, statornici pe stânca lui Petru şi ascultători faţă de directivele lui, mica dar puternica Biserică Catolică din China poate să reflecteze bucuria creştină care iradiază atât de pe chipul episcopului "P" cât şi de pe chipul episcopului "C", eroi ai istoriei care conduc bătălia pe două fronturi critice, unul activ, celălalt co-răscumpărător, şi în acelaşi timp să îndeplinească misiunea evanghelică dată ei de însuşi întemeietorul ei, pentru "a merge şi a învăţa toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19).

* * *

Acest articol a apărut pe agenţia Zenit în trei părţi (11, 13 şi 16 noiembrie).

Mark Miravalle predă teologie la Universitatea Franciscană din Steubenville (Ohio, Statele Unite ale Americii). Autor a douăsprezece cărţi de mariologie şi editor al operei "Mariology: A Guide for Priests, Deacons, Seminarians, and Consecrated Persons", a scris cartea "The Seven Sorrows of China" în anul 2007. Este căsătorit şi are opt copii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.