Interviu: Comorile tradiţiei orientale, bogăţie pentru Postul Mare

Cardinalul Tomás Spidlik, privind la comorile tradiţiei orientale, prezintă într-un interviu esenţialul Postului Mare, cu alte cuvinte indică un itinerar spiritual de convertire pe urmele sfinţilor părinţi.

De Giampaolo Mattei

Un sfat practic pentru exerciţiile de Postul Mare de la unul din cei mai mari cunoscători ai spiritualităţii Orientului creştin? A permite şi vreun element umoristic, "aproape prin contrabandă, util nu atât pentru a rămâne treji, ci tocmai pentru a trăi o pocăinţă creştină sinceră". Este atitudinea sugerată de cardinalul Tomás Spidlik care spune: "Am folosit eu însumi acest stil, cu câteva referinţe umoristice, predicând în anul 1995 exerciţiile spirituale de Postul Mare lui Ioan Paul al II-lea şi el a observat asta făcându-i plăcere". Iezuit morav, având 89 de ani, card. Spidlik continuă să fie punct de referinţă în est ca şi în vest. Din anul 1991 trăieşte şi lucrează la Centrul Aletti, la un pas de biserica "Santa Maria Maggiore", unde se studiază tradiţia Orientului creştin în relaţia sa cu lumea contemporană.

• Ce diferenţă există în acest domeniu între cei doi plămâni ai Bisericii Universale?

O caracteristică a acestei diversităţi se recunoaşte deja în termenii cu care indicăm progresul spiritual. În Occident se foloseşte cuvântul convertire. Este acelaşi din grecescul metŕnoia? Să vedem. Convertire este traducerea literară a termenului biblic care indică o schimbare a drumului. O persoană a descoperit că acţiunea şi gândirea sa merge spre un scop greşit. Deci trebuie să schimbe, să se întoarcă înapoi. Traducând acest limbaj metaforic în termeni morali, rezultă vestitul avertisment: ingredere totus, mane solus, ex alius! Se povestesc exemple edificatoare ale unor sfinţi care au ieşit radical schimbaţi din exerciţii făcute cu suflet generos. Dar tocmai acest concept trezeşte îndoieli în persoanele ecleziastice care fac exerciţii spirituale în fiecare an: de câte ori trebuie să-mi schimb viaţa şi deciziile mele interioare? Dacă se face cu sinceritate, este suficient o dată pentru totdeauna. Acestora care fac obiecţii de conştiinţă li se răspunde: nu se face în fiecare an o convertire totală, ci o anumită miniconvertire, cu privire la un punct special.

• Şi termenul grec metŕnoia?

Se poate înţelege diferit termenul metŕnoia. Al doilea element al cuvântului înseamnă modul de a gândi şi acesta creşte mai bine neschimbând, ci înaintând în direcţia luată. Putem încerca să înţelegem ce înseamnă asta în relaţie cu observarea lucrurilor din jurul nostru. Primul grad este vederea ochilor. Este ştiinţa physikŕ. În al doilea grad se privesc aceleaşi lucruri cu intelectul pur: se face un progres spre meta-physikŕ. Însă autorii spirituali insistă asupra necesităţii de a face un al treilea pas, adică a vedea aceleaşi lucruri şi pe noi înşine cu ochii luminaţi de Duhul Sfânt, a merge dincolo de meta-physikŕ. Acesta este scopul principal al exerciţiilor spirituale de Postul Mare.

• Ce tradiţie au exerciţiile spirituale de Postul Mare în Orientul creştin?

Îmi permit să propun un exemplu care nu deviază chiar aşa de mult de la temă, cum ar putea în schimb să pară la prima vedere. Pe Muntele Athos exista o şcoală pentru pictori de icoane care se asemăna cu un curs de exerciţii spirituale. Participanţii trebuiau să asiste la liturgie, să aprofundeze cunoştinţele despre credinţă, teologia şi să studieze şi arta iconografică. La sfârşit, trebuiau să treacă un fel de examen de maturitate care consta în pictarea imaginii Schimbării la faţă pe Muntele Tabor.

• De ce icoana Schimbării la faţă?

Pentru a demonstra că sunt capabili să observe lumea nu cu ochii profani, nici prin speculaţii raţionale, ci tocmai de a vedea universul aşa cum l-au văzut apostolii pe Tabor. Aspectul special al acestei viziuni taborice este descris în omiliile părinţilor şi autorilor bizantini. Termenul grec pentru schimbare la faţă este metamórphosis, literal "schimbare a formelor". Cunoaştem Metamorfozele lui Ovidiu. Schimbarea la faţă a lui Isus nu putea avea loc în acest mod. Dacă şi-ar fi schimbat forma, apostolii nu l-ar fi recunoscut. Apostolii l-au văzut pe Mântuitorul într-o lumină nouă, o lumină spirituală, au dobândit metŕnoia, perfecţiunea credinţei. De fapt, pe icoane este în general reprezentat numai sfântul Petru, care reuşeşte s-o priceapă pe deplin dat fiind faptul că, înainte de a urca pe Tabor, a mărturisit: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu". Creştinii sunt invitaţi să dobândească lumina taborică în rugăciuni. De aceea, elementul principal în exerciţiile spirituale este o intensă rugăciune personală.

• Care este semnificaţia rugăciunii?

Va fi mai bine să ne dăm seama mai întâi ce este ceea ce se numeşte rugăciune. Pentru noi creştinii este de importanţă capitală faptul că în timpul sfinţilor părinţilor a fost adăugată la definiţiile rugăciunii clasica afirmaţie platonică: rugăciunea este "ridicarea minţii la Dumnezeu". Şi totuşi Evagriu, care în secolul al IV-lea a introdus această definiţie în tratatele monastice, a făcut o adăugire de mare valoare: "... şi colocviul cu Dumnezeu". Asta înseamnă că Dumnezeu, către care ridicăm mintea, nu este o idee nobilă, o idee universală abstractă, ci o persoană vie cu care se intră în dialog personal. Insist asupra acestui aspect, astăzi aşa de actual. De vreme ce mă cunosc ca unul care studiază "spiritualitatea orientală", câteodată cineva vrea să vorbească cu mine despre meditaţiile: orientală, yoga, zen. De obicei aceste persoane sunt ferm convinse că aceste practici se potrivesc cu mentalitatea omului de astăzi, dar au îndoieli asupra modului de a le concilia cu rugăciunile creştine.

• Un exemplu, între yoga şi rugăciunea creştină?

Fac referinţă la un colocviu cu o budistă japoneză. Se întorcea din Elveţia unde a participat la un curs de ştiinţă comparată între religii şi voia să discute cu mine despre mistica creştină. Am pictat pentru ea pe hârtie schema urcării pe munte, Sinai sau Carmel, diferitele etape. A ascultat uimită şi a trasat o schemă destul de asemănătoare, luând-o dintr-un document budist. Apoi m-a întrebat: "Mai aveţi vreo altă schemă de urcare mistică?" - "Desigur", am răspuns, explicându-i teoria lui Evagriu despre eliberarea de conceptele particulare pentru a ajunge la Dumnezeu "fără forme". Budista, entuziasmată, a exclamat: "Acest lucru este tipic al nostru. Dar atunci, dacă se pot găsi atâtea analogii, există sau nu există diferenţă între rugăciunea creştină şi cea budistă?". Am încercat să ies din încurcătură cu o contra-întrebare: "Când voi vă rugaţi, unde voiţi să ajungeţi?" - "Este clar, unirea cu Fiinţa supremă", a fost răspunsul ei - "Frumos, sunt de acord şi eu. Dar întreb încă un lucru: În această viaţă a noastră cineva a ajuns deja la unirea perfectă cu Dumnezeu?", am insistat eu. Femeia mi-a dat un răspuns într-adevăr frumos: "Aceasta este dorinţa oamenilor, dar în această viaţă prezentă nimeni nu a ajuns la ea". Atunci i-am zis: "Noi creştinii credem că în persoana lui Isus Cristos, omul şi Dumnezeu s-au unit perfect. De aceea, rugăciunea noastră se face mereu prin intermediul Domnului nostru Isus Cristos, unire personală, dialogală cu el şi apoi cu Tatăl, care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor". Budista a rămas în tăcere, apoi mi-a spus: "Mă voi gândi la asta". Şi cu înclinaţii profunde şi zâmbete gentile ne-am despărţit.

• Trebuie recunoscută rădăcina vitală.

Consider aşa de important acest fapt pentru că societatea noastră devine tot mai mult o împărăţie de moarte. Tratăm fiinţele vii ca pe nişte lucruri pur materiale şi pe însuşi Dumnezeul cel viu ca pe o idee abstractă, moartă. De aceea şi distincţiile noastre între bine şi rău au efecte mortale. Originalul gânditor rus Sestov explică în acest sens primul păcat al lui Adam. Rodul paradisiac care dădea deosebirea binelui şi a răului era, din porunca lui Dumnezeu, inseparabil de pomul vieţii. Rupt de acolo, a adus moartea. Întorcându-ne la contextul nostru iniţial putem spune: Scopul exerciţiilor spirituale este de a întoarce noţiunile noastre de credinţă la rădăcina vitală prin rugăciunea vie cu Dumnezeu Tatăl viu, prin Dumnezeu-Om viu Cristos şi Duhul său dătător de viaţă.

• Şi postul şi pomana?

La prima vedere se pare că, prin aceşti termeni, ne întoarcem înapoi. În timp ce până acum am vorbit despre ceea ce trezeşte viaţa, cu aceşti termeni intrăm în sfera indicată ca mortificaţie. Viaţa se susţine cu hrană. Atunci de ce unul ar trebui să postească? Unii monahi din deşert practicau abstinenţa în mod aşa de eroic încât ni se pare neverosimil. În omiliile părinţilor se încerca să se stabilească atât măsura, cât şi motivele spirituale ale postului. De posturile stabilite în Vechiul Testament creştinii se simţeau eliberaţi, dar au găsit noi motive.

• Care sunt motivele pentru a posti?

Primul este caritativ: ceea ce unul economiseşte din propriul belşug, caritatea împarte celor lipsiţi. Se dă de pomană. Este un termen considerat astăzi antipatic, dar la origine exprimă compasiunea sinceră faţă de alţii şi faptul de a le da tot ceea ce ei au nevoie. Cât priveşte trupul, sfântul Vasile ne asigură că adevăratele sale necesităţi sunt destul de puţine. Apoi adaugă în omiliile sale despre post şi motive luate de la medici şi asceţi păgâni. Şi chiar un motiv care ar trebui să atragă sexul feminin: femeile care postesc sunt mai frumoase. Desigur că toată acea elocvenţă a înflorit mai ales în predicile de Postul Mare.

• Ce are de spus Postul Mare lumii de astăzi, care pare să anuleze prezenţa lui Dumnezeu şi simţul păcatului?

Recunosc că totul sună rău la urechile lumii până în momentul în care nu o vom ajuta să înţeleagă avertismentul decisiv al evangheliei: "Faceţi pocăinţă, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Să auzim definiţia sa patristică: "Pocăinţa reînnoieşte botezul; pocăinţa este un pact cu Dumnezeu pentru a începe o viaţă nouă". Pentru sfântul Grigore din Nazianz pocăinţa este un "botez de lacrimi". Şi sfântul Efrem a scris: "Sufletul a murit datorită păcatului. Lacrimile care cad pe un trup nu reuşesc să învie un cadavru, dar dacă ele cad pe un suflet, îl învie, îl fac să trăiască din nou". Experienţa ne face să descoperim atâtea rele în lume. Suntem întristaţi de asta? Mult. Şi totuşi tristeţea este indicată de asceţi printre viciile fundamentale. Cum să ne eliberăm de ea? Cu promisiunea că orice rău provine din păcat şi că orice păcat este reparabil prin intermediul pocăinţei. Un document etiopian, Misterul cerului şi al pământului, asigură: "Atunci când şi păcatele credinciosului ar fi mari cât munţii şi foarte numeroase, dacă pocăinţa este asemenea unei scântei, va prevala chiar dacă e mică, şi va şterge toate păcatele lui". Pentru acest motiv călugării voiau să facă pocăinţă continuă, aproape ca un Post Mare prelungit. Plângeau amintindu-şi de păcatele lor.

• Un plâns care poate fi propus omului de astăzi?

Dar atenţie la ceea ce spun călugării despre plânsul lor. Nu sunt lacrimi de tristeţe, ci de o emoţie înduioşătoare, de consolare: Cât de bun este Mântuitorul, mereu gata să repare orice rău! Spune sfântul Efrem: "O faţă spălată de aceste lacrimi este de o frumuseţe nepieritoare". Şi oamenii de astăzi? Nu vor să admită păcatul lor, deci consideră că nu au nevoie de Dumnezeu pentru a-l ierta. Şi atunci le rămâne numai experienţa tristă a răului. Rămân săraci din punct de vedere spiritual. Însă sunt suflete generoase care fac pocăinţă pentru ei, mai ales în Postul Mare, având conştiinţa că noi oamenii suntem un singur organism: suntem legaţi de o solidaritate care ne face să împărtăşim păcatele precum şi sfinţenia şi eforturile de bine.

(După L'Osservatore romano, 16 februarie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.