Interviu cu papa Benedict al XVI-lea

Interviu acordat de papa Benedict al XVI-lea pentru canalele de radio şi televiziune Bayerischer Rundfunk (ARD), ZDF, Deutsche Welle, Radio Vatican. Originalul în limba germană realizat la Castelgandolfo sâmbătă, 5 august 2006, a fost difuzat începând cu duminică, 13 august, ora 19.15. Interviul a fost acordat în vederea călătoriei apostolice pe care Benedict al XVI-a o va face în landul Bavaria din Germania de la 9 la 14 septembrie a.c., când va vizita München, Altötting şi Regensburg. Traducerea în limba română a fost publicată pe situl Radio Vatican în ziua de 13 august.

* * *

"Ce frumos este să crezi, să descoperi chipul uman al lui Dumnezeu în Isus Cristos"

• Sfinte Părinte, în septembrie veţi vizita Germania, sau mai precis, fireşte, Bavaria. "Papa simte nostalgia pentru patria sa", aşa au relatat colaboratorii în cursul pregătirii. Ce teme veţi aborda în mod special în timpul vizitei, iar noţiunea de patrie face parte din valorile pe care le veţi propune în mod deosebit?

Desigur. Motivul vizitei era tocmai faptul că doream să văd încă o dată locurile, persoanele alături de care am crescut, care m-au marcat şi mi-au format viaţa, şi că voiam să mulţumesc acestor persoane. Bineînţeles, să exprim şi un mesaj care să meargă dincolo de ţinutul meu, cum este coerent cu ministerul meu. Am lăsat ca temele să-mi fie indicate foarte simplu de sărbătorile liturgice. Tema fundamentală este că noi trebuie să-l redescoperim pe Dumnezeu şi nu un Dumnezeu oarecare, dar pe Dumnezeul cu chip uman, deoarece când îl vedem pe Isus Cristos, îl vedem pe Dumnezeu. Plecând de la aceasta trebuie să găsim căile pentru a ne întâlni în familie, între generaţii şi apoi şi între culturi şi popoare, precum şi căile pentru reconciliere şi convieţuire paşnică în această lume, şi căile ce conduc spre viitor. Aceste căi spre viitor nu le găsim dacă nu primim lumină de sus. Prin urmare nu am ales teme foarte specifice, ci, pentru a spune astfel, liturgia însăşi mă călăuzeşte să exprim mesajul fundamental al credinţei, care, evident, se înscrie în actualitatea de astăzi, în care vrem înainte de toate să căutăm colaborarea dintre popoare şi căile posibile spre reconciliere şi pace".

• Ca papă, sunteţi responsabil pentru Biserică în lumea întreagă. Dar, natural, vizita vă face să vă îndreptaţi atenţia şi la situaţia catolicilor din Germania. Acum, toţi observatorii concordă că atmosfera este bună, şi datorită alegerii dumneavoastră. Însă, natural, problemele vechi au rămas, doar pentru a da câteva exemple: tot mai puţini practicanţi, din ce în ce mai puţine botezuri, mai ales o tot mai mică influenţă asupra vieţii sociale. Cum vedeţi situaţia actuală a Bisericii Catolice în Germania?

Aş zice înainte de toate că Germania aparţine Occidentului, deşi cu un colorit caracteristic, iar azi în lumea occidentală trăim un val de nou drastic iluminism sau laicitate, oricum s-ar vrea să se cheme. A crede a devenit mai dificil, fiindcă lumea în care ne găsim este făcută complet de noi înşine şi în ea Dumnezeu, pentru a spune astfel, nu mai apare direct. Nu se mai bea direct de la izvor, ci din recipientul care se prezintă deja umplut şi aşa mai departe. Oamenii şi-au construit ei înşişi lumea şi a-l găsi pe El în spatele acestei lumi a devenit mai dificil. Aceasta nu e un lucru specific Germaniei, ci este ceva ce se verifică în toată lumea, în special în cea occidentală. Pe de altă parte, astăzi Occidentul este marcat puternic de alte culturi în care elementul religios original este foarte puternic, şi care s-au îngrozit de răceala faţă de Dumnezeu pe care o întâlnesc în Occident. Această prezenţă a sacrului în alte culturi, deşi voalată în multe feluri, atinge din nou lumea occidentală, ne atinge pe noi, care ne găsim la răscrucea atâtor culturi. Din adâncul omului în Occident, şi în Germania, se înalţă mereu din nou cererea de ceva "mai mare". Vedem că în tineret există căutarea unui "mai mult", vedem că într-un anumit mod fenomenul-religie - cum se spune - revine, deşi este vorba despre o mişcare de căutare, adeseori, mai degrabă indeterminată. Dar cu toate acestea, Biserica este din nou prezentă, credinţa se oferă ca răspuns. Eu consider că tocmai această vizită, ca şi cea efectuată deja la Köln, este o oportunitate prin care să se vadă că a crede este frumos, că bucuria unei mari comunităţi universale posedă o forţă antrenată, că în spatele ei există ceva important şi că prin urmare împreună cu noile mişcări de căutare sunt şi noi ajungeri la credinţă, ce ne conduc pe unii spre alţii, şi care sunt pozitive şi pentru societate în ansamblul ei.

• Sfinte Părinte, exact cu un an în urmă eraţi la Köln cu tinerii, şi cred că aţi experimentat faptul că tineretul este extraordinar de disponibil să primească, şi că personal aţi fost primit foarte bine. În această apropiată călătorie, purtaţi poate un mesaj special pentru tineri?

Înainte de toate aş zice că sunt foarte fericit că există tineri care vor să stea împreună în credinţă, şi care vor să facă ceva bun. Disponibilitatea pentru bine este foarte puternică în tineret, e de ajuns a se gândi la multe forme de voluntariat. Angajarea pentru a oferi în prima persoană o contribuţie proprie celor nevoiaşi ai lumii, e un lucru mare. Un prim impuls poate fi deci acela de a-i încuraja la aceasta: Mergeţi înainte! Căutaţi ocazii pentru a face binele! Lumea are nevoie de această voinţă, are nevoie de această angajare! Şi apoi, poate un cuvânt deosebit ar fi acesta: curajul unor decizii definitive! În tinereţe e multă generozitate, dar în faţa riscului de a se angaja pentru o viaţă întreagă, fie în căsătorie, fie în preoţie, se simte frică. Lumea este în mişcare în mod dramatic: acum pot dispune încontinuu de viaţa mea întreagă cu toate evenimentele ei viitoare imprevizibile; printr-o decizie definitivă nu-mi leg eu libertatea şi nu mă lipsesc de libertatea de mişcare? A retrezi curajul de a îndrăzni decizii definitive, care în realitate sunt singurele care pot face posibilă creşterea, mersul înainte şi realizarea a ceva mare în viaţă, singurele care nu distrug libertatea, dar îi oferă direcţia justă în spaţiu. A risca aceasta, acest salt în ceea ce este definitiv - pentru a spune astfel - şi cu aceasta a primi pe deplin viaţa, este ceva care aş fi bucuros să pot comunica.

• Sfinte Părinte, o întrebare asupra situaţiei politicii externe. Speranţa de pace în Orientul Mijlociu, săptămânile trecute, a devenit din nou mult prea mică. Ce posibilităţi vedeţi pentru Sfântul Scaun în raport cu situaţia actuală? Ce influenţă pozitivă puteţi exercita asupra situaţiei, asupra evoluţiilor în Orientul Mijlociu?

Natural, nu avem nici o posibilitate politică, şi nici nu vrem vreo putere politică. Dar vrem să apelăm la creştini şi la toţi cei care se simt într-un mod oarecare interpelaţi de cuvântul Sfântului Scaun, pentru ca să fie mobilizate toate forţele care recunosc că războiul este cea mai rea soluţie pentru toţi. Nu aduce nimănui nimic, nici măcar aparenţilor biruitori. Noi o ştim foarte bine în Europa, în urma celor două războaie mondiale. Ceea ce ne trebuie tuturor este pacea. Există o comunitate creştină puternică în Liban, există creştini în rândul arabilor, sunt creştini în Israel şi creştini din toată lumea se angajează pentru aceste ţări dragi nouă tuturor. Există forţe morale care sunt gata să facă să se înţeleagă faptul că singura soluţie este că trebuie să trăim împreună. Aceste forţe vrem să le mobilizăm: politicienii trebuie să afle căile pentru ca acest lucru să se poată realiza cât mai repede posibil şi mai ales în mod durabil.

• Ca episcop al Romei, sunteţi succesor al sfântului Petru. Ministerul lui Petru cum poate fi arătat în mod apropiat în timpurile de azi? Cum vedeţi raportul de tensiune şi de echilibru dintre primatul papei pe de o parte şi colegialitatea episcopilor pe de alta?

Un raport de tensiune şi de echilibru există, fireşte şi noi spunem că trebuie să existe. Multiplicitatea şi unitatea trebuie să-şi regăsească mereu raportul reciproc iar acest raport trebuie să se înscrie într-un mod mereu nou în situaţiile schimbătoare ale lumii. Astăzi avem o nouă polifonie a culturilor în care Europa nu mai este singură determinantă, dar comunităţile creştine din diferitele continente capătă greutatea lor proprie, propria lor culoare. Trebuie să învăţăm încontinuu această fuziune a diferitelor componente. De aceea am dezvoltat diverse instrumente: aşa-numitele vizite ad limina ale episcopilor, care au existat mereu, sunt acum utilizate mult mai mult pentru a vorbi într-adevăr cu toate instanţele Sfântului Scaun şi cu mine. Eu vorbesc personal cu fiecare episcop. Am vorbit deja cu aproape toţi episcopii din Africa şi cu mulţi dintre cei din Asia. Acum vor veni cei din Europa Centrală, Germania, Elveţia şi în aceste întâlniri, în care tocmai centrul şi periferia se regăsesc împreună, într-un schimb sincer, iar eu consider că se intensifică raportul reciproc corect în această tensiune echilibrată. Avem şi alte instrumente, precum sinodul, consistoriul, pe care eu acum îl voi ţine regulat şi pe care aş vrea să-l dezvolt, în care, chiar şi fără o mare ordine de zi, se pot discuta împreună problemele actuale, căuta soluţii. Ştim pe de o parte că papa nu este deloc un monarh absolut, dar trebuie - pentru a spune astfel - să personifice totalitatea care se pune împreună în ascultarea lui Cristos. Dar faptul de a fi conştienţi că e nevoie de o instanţă unificatoare, care să garanteze şi independenţa forţelor politice şi ca "creştinismele" să nu se identifice prea mult cu naţionalităţile, această conştiinţă, că e nevoie de o asemenea instanţă superioară şi mai amplă, care creează unitate în integrarea dinamică a întregului, şi pe de altă parte primeşte şi promovează multiplicitatea, această conştiinţă este foarte puternică. De aceea cred că există cu adevărat o adeziune intimă la ministerul petrin ce se exprimă în voinţa de a o dezvolta mai departe, astfel încât să răspundă atât voinţei Domnului cât şi nevoilor timpurilor.

• Germania ca ţară a Reformei este evident marcată în mod deosebit de raporturile dintre diferitele confesiuni. Raporturile ecumenice sunt o realitate sensibilă ce întâmpină adeseori noi dificultăţi. Ce posibilităţi vedeţi pentru a ameliora raportul cu Biserica evanghelică, sau ce dificultăţi vedeţi pe această cale?

Poate este important să spun înainte de toate că Biserica evanghelică prezintă o însemnată varietate. În Germania avem, dacă nu greşesc, trei comunităţii majore: Luterani, Reformaţi, Uniunea Prusiană. În afară de aceasta, astăzi se formează şi numeroase Biserici libere (Freikirchen) şi, în cadrul Bisericilor clasice, mişcări, precum "Biserica mărturisitoare" şi altele. Este vorba prin urmare şi de un ansambul de multe voci, cu care trebuie să intrăm în dialog în căutarea unităţii cu respect pentru multiplicitatea vocilor, şi cu care vrem să colaborăm. Cred că primul lucru de făcut este ca în această societate să ne preocupăm toţi împreună de a face clare, de a găsi şi traduce în practică marile linii călăuzitoare etice, şi astfel să garantăm consistenţa etică a societăţii, fără care ea nu poate realiza scopul politicii, care este dreptatea pentru toţi, buna convieţuire, pacea. În acest sens cred că se întâmplă deja mult, că noi deja ne găsim într-adevăr împreună pe fundamentul creştin comun în faţa marilor provocări morale. Natural este vorba apoi de a-l mărturisi pe Dumnezeu într-o lume, care are dificultăţi în a-l găsi, cum am spus deja, şi de a-l face vizibil pe Dumnezeu în chipul uman al lui Isus Cristos şi de a oferi oamenilor accesul la acele izvoare, fără care morala devine sterilă şi îşi pierde reperele, şi de a dărui bucuria, deoarece nu suntem izolaţi în această lume. Doar în felul acesta se naşte bucuria în faţa măreţiei omului, care nu este un produs nereuşit al evoluţiei, ci chip al lui Dumnezeu. Trebuie să ne mişcăm pe aceste două planuri - să spunem - cel al marilor referinţe etice şi cel care arată - plecând din interior şi orientându-ne spre ele - prezenţa lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu concret. Dacă o facem, şi mai ales dacă în fiecare dintre grupările noastre căutăm să nu trăim credinţa în mod particularist, dar pornind mereu de la fundamentele sale cele mai profunde, atunci poate nu vom ajunge atât de repede la manifestări exterioare de unitate, ci ne vom maturiza spre o unitate interioară, care, dacă Dumnezeu vrea, va purta într-o zi şi la forme externe ale unităţii.

• Tema - Familia. Cu aproximativ o lună în urmă eraţi la Valencia pentru Întâlnirea Mondială a Familiilor. Cine a ascultat cu atenţie - cum am încercat să facem noi la Radio Vatican - a notat că nu aţi pronunţat niciodată cuvântul "căsătorii homosexuale", nu aţi pomenit niciodată despre avort, nici despre anticoncepţie. Observatori atenţi şi-au zis: interesant! Evident, aveaţi intenţia să anunţaţi credinţa şi nu să cutreieraţi lumea ca "apostol al moralei". Ne puteţi comenta aceasta?

Fireşte că da. Înainte de toate trebuie să spun că eu aveam în total de două ori câte 20 de minute de timp pentru a vorbi. Şi dacă cineva are atât de puţin timp nu poate începe prin a spune "Nu". Trebuie ştiut înainte de toate cu adevărat ce vrem, nu-i aşa? Iar creştinismul, catolicismul, nu este o acumulare de interdicţii, ci o opţiune pozitivă. Şi e foarte important ca aceasta să se vadă din nou, întrucât atare conştiinţă a dispărut astăzi aproape complet. S-a auzit spunându-se atât de mult despre ce nu e permis, încât acum trebuie să spunem: dar noi avem o idee pozitivă de propus, că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru alta, că scara - să spunem astfel -: sexualitate, eros, agape indică dimensiunile iubirii şi că pe această cale creşte mai întâi căsătoria, ca întâlnire dintre bărbat şi femeie, plină de fericire şi de binecuvântare şi apoi familia, care garantează continuitatea între generaţii, în care generaţiile se reconciliază între ele şi în care şi culturile se pot întâlni. Înainte de toate, aşadar, este important să se pună în relief ceea ce vrem. În al doilea rând, se poate apoi vedea şi pentru ce noi nu vrem ceva. Eu cred că trebuie să vedem şi să reflectăm, că nu e o invenţie catolică faptul că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru alta, pentru ca omenirea să continue să trăiască: ştiu aceasta toate culturile. În ceea ce priveşte avortul, el nu intră în a şasea, ci în porunca a cincea: "Să nu ucizi!". Şi acest lucru trebuie să-l presupunem, evident, şi trebuie să repetăm mereu: persoana umană începe în sânul matern şi rămâne persoană umană până la ultima sa respiraţie. Omul trebuie să fie mereu respectat ca om. Dar acest lucru devine mai clar dacă mai întâi s-a spus pozitivul.

• Sfinte Părinte, întrebarea mea se leagă într-un anume mod cu cea a părintelui von Gemmingen. În toată lumea credincioşii aşteaptă de la Biserica Catolică răspunsuri la probleme globale mai urgente, ca SIDA şi suprapopulaţia. Pentru ce Biserica Catolică insistă atât de mult asupra moralei mai degrabă decât asupra unor încercări de rezolvare concretă a acestor probleme cruciale ale umanităţii, de exemplul în continentul african?

Da, aceasta e problema: insistăm într-adevăr atât de mult asupra moralei? Eu aş zice - m-am convins din ce în ce mai mult în dialogul cu episcopii africani - că chestiunea fundamentală, dacă vrem să facem paşi înainte în acest domeniu, se cheamă educaţie, formare. Progresul poate fi progres adevărat numai dacă serveşte persoanei umane şi dacă persoana umană însăşi creşte, nu creşte doar puterea sa tehnică, ci şi capacitatea sa morală. Cred că adevărata problemă a situaţiei noastre istorice este echilibrul dintre creşterea incredibil de rapidă a puterii noastre tehnice şi cea a capacităţii noastre morale, care nu a crescut în mod proporţional. De aceea, formarea persoanei umane este adevărata reţetă, cheia, aş zice, a toate, şi aceasta este şi calea noastră. Această formare are - pentru a spune pe scurt - două dimensiuni. Înainte de toate, bineînţeles, trebuie să învăţăm, să dobândim ştiinţă, capacitate, know-how cum se obişnuieşte să se spună. În această direcţie Europa, şi în ultimele decenii America, au făcut mult, şi este un lucru important. Dar dacă se răspândeşte numai "know-how", dacă se învaţă doar cum să se construiască şi să se folosească maşinile, şi cum se utilizează mijloacele anticoncepţionale, atunci nu trebuie să ne mirăm că la sfârşit ne găsim cu războaiele şi epidemiile de SIDA. Avem nevoie de două dimensiuni: e nevoie în acelaşi timp de formarea inimii - dacă pot să mă exprim aşa - prin care persoana umană capătă repere şi învaţă astfel şi să folosească bine tehnica sa. Şi aceasta încercăm să facem. În toată Africa şi în multe ţări din Asia avem o mare reţea de şcoli de orice grad, unde înainte de toate se poate învăţa, se poate dobândi adevărată cunoştinţă, capacitate profesională, şi prin aceasta ajunge la autonomie şi libertate. Dar în aceste şcoli noi încercăm tocmai nu numai să comunicăm "know-how", ci să formăm persoane umane, care vor să se reconcilieze, care să ştie că trebuie să construiască nu să distrugă, şi care să aibă puncte de referinţă necesare pentru a şti să convingă. În mare parte a Africii relaţiile dintre musulmani şi creştini sunt exemplare. Episcopii au format comitete comune împreună cu musulmanii pentru a vedea cum să stabilească pace în situaţiile de conflict. Şi această reţea de şcoli, de ucenicie şi de formare umană, care este foarte importantă, e completată de o reţea de spitale şi de centre de asistenţă care ajunge în mod capilar şi în satele cele mai îndepărtate. În multe locuri şi după distrugerile războiului, Biserica este unica forţă care a rămas intactă. Aceasta este o realitate! Şi unde se oferă îngrijiri, se tratează şi de SIDA, iar pe de altă parte se oferă educaţie, care ajută la a stabili raporturi juste cu ceilalţi. Cred, în consecinţă, că ar trebui corectată imaginea potrivit căreia noi semănăm în jurul nostru doar interdicţii rigide, "nu". Chiar în Africa se lucrează mult, pentru ca diferitele dimensiuni ale formării să se poată integra şi deveni astfel posibilă depăşirea violenţei şi a epidemiilor, între care trebuie enumerate şi malaria şi tuberculoza.

Sfinte Părinte, creştinismul s-a răspândit în toată lumea pornind din Europa. Acum, mulţi consideră că viitorul Bisericii se găseşte în celelalte continente. E adevărat? Sau, cu alte cuvinte, ce viitor are creştinismul în Europa, unde pare să se reducă la o afacere privată a unei minorităţi?

Înainte de toate aş vrea să introduc unele nuanţe. Într-adevăr, cum ştim, creştinismul s-a născut în Orientul Apropiat. Timp îndelungat dezvoltarea sa principală a rămas acolo şi s-a răspândit în Asia mult mai mult decât ne gândim noi astăzi după schimbările purtate de islam. Pe de altă parte tocmai din acest motiv axa sa s-a deplasat sensibil spre Occident şi Europa, iar Europa - şi suntem mândri şi ne bucurăm de aceasta - a dezvoltat mai departe creştinismul în marile sale dimensiuni atât intelectuale cât şi culturale. Dar cred că este important să ne amintim de creştinii din Orient, fiindcă există pericolul ca ei, care au fost mereu o minoritate importantă încă, în raport rodnic cu mediul înconjurător, acum emigrează. Există marele pericol ca tocmai aceste locuri de origine ale creştinismului să rămână lipsite de creştini. Mă gândesc că trebuie să-i ajutăm mult pentru ca ei să poată rămâne. Dar să venim acum la întrebarea pe care aţi pus-o. Europa a devenit, desigur, centrul creştinismului şi al mişcării sale misionare. Astăzi celelalte continente, celelalte culturi, intră cu pondere egală în concertul istoriei lumii. Astfel creşte numărul vocilor Bisericii, şi aceasta e bine. Este bine că se pot exprima diferitele temperamente, diferitele daruri ale Africii, Asiei, Americii, în special şi ale Americii Latine. Toţi, fireşte, sunt atinşi nu numai de cuvântul creştinismului, ci şi de mesajul secular al acestei lumi, care poartă şi în celelalte continente încercarea explozivă prin care am trecut noi. Toţi episcopii din celelalte părţi ale lumii spun: avem nevoie încă de Europa, chiar dacă Europa este doar o parte dintr-un tot mai mare. Noi purtăm încă răspunderea care ne vine din experienţele noastre, din ştiinţa teologică ce s-a dezvoltat aici, din experienţa noastră liturgică, din tradiţiile noastre şi din experienţele noastre ecumenice pe care le-am acumulat: totul este foarte important şi pentru celelalte continente. De aceea, astăzi este important ca noi să nu capitulăm, compătimindu-ne şi spunând: "Iată, suntem doar o minoritate, să căutăm cel puţin să păstrăm micul nostru număr!". Trebuie să păstrăm viu dinamismul, să deschidem relaţii de schimb, încât din ele să derive noi forţe şi pentru noi. Astăzi există preoţi indieni şi africani în Europa, şi în Canada, unde mulţi preoţi africani lucrează într-un mod foarte interesant. Există acest schimb reciproc de a da şi de a primi. Dar dacă noi în viitor primim mai mult, ar trebui şi să continuăm să dăm cu un curaj şi un dinamism crescând.

• Este un subiect care în parte a fost deja atins, Sfinte Părinte. Societăţile moderne în deciziile importante privesc la politică şi la ştiinţă, nu se orientează spre valorile creştine iar Biserica - o ştim din sondaje - este considerată cel mult doar ca o voce care avertizează sau de-a dreptul frânează. Biserica nu ar trebui să iasă din această poziţie defensivă şi să asume o atitudine mai pozitivă cu privire la viitor şi la construirea lui?

Aş zice că în orice caz avem misiunea noastră de a scoate mai bine în relief ceea ce noi vrem pozitiv. Şi aceasta trebuie să o facem înainte de toate în dialogul dintre culturi şi religii, deoarece, cum mi se pare că am spus deja, continentul african, sufletul african şi sufletul asiatic sunt îngrozite de răceala raţionalităţii noastre. Este important să vadă că la noi nu este doar aceasta. În mod reciproc este important ca lumea noastră laicistă să-şi dea seama că credinţa creştină nu este o piedică, ci o punte pentru dialogul cu celelalte lumi. Nu este just a gândi că cultura pur raţională, datorită toleranţei sale, are o abordare mai facilă cu celelalte religii. Ei îi lipseşte în mare parte "organul religios", şi prin aceasta punctul de legătură, de la care şi spre care plecând, ceilalţi vor să intre în relaţie. De aceea, trebuie, putem arăta că tocmai pentru noua interculturalitate în care trăim, raţionalitatea pură desprinsă de Dumnezeu nu este de ajuns, ci e nevoie de o raţionalitate mai amplă, care vede pe Dumnezeu în armonie cu raţiunea, şi este conştientă că credinţa creştină care s-a dezvoltat în Europa este şi un mijloc care îndreaptă spre confluenţă raţiunea şi cultura pentru a le integra cu acţiunea într-o viziune unitară şi comprehensivă. În acest sens, cred că avem o mare sarcină, adică aceea de a arăta că acest cuvânt, pe care noi îl posedăm, nu aparţine - pentru a spune astfel - vechiturilor istoriei, ci e necesar tocmai astăzi.

• Sfinte Părinte, vorbim despre călătoriile dumneavoastră. Stând în Vatican, probabil vă este greu să staţi puţin cam departe de oameni şi separat de lume, chiar şi aici în ambianţa deosebit de frumoasă de la Castelgandolfo. Dar peste puţin timp veţi împlini 80 de ani. Credeţi că, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mai puteţi face multe călătorii? Aveţi deja o idee pe care anume aţi vrea să le efectuaţi? În Ţara Sfântă, în Brazilia? Ştiţi deja unde?

Sincer vorbind, nu mă simt atât de singur. Natural, sunt şi zidurile care - dacă putem spune astfel - îngreunează accesul, dar există şi o "familie pontificală", în fiecare zi sunt multe vizite, mai ales când mă aflu la Roma. Vin episcopii, alte persoane, au loc vizite de stat, vizitele unor personalităţi care însă vor să vorbească cu mine personal şi nu numai despre chestiuni politice. În această privinţă au loc o mulţime de întâlniri care, mulţumesc lui Dumnezeu, îmi sunt dăruite încontinuu. Şi este important ca scaunul succesorului lui Petru să fie un loc de întâlnire - nu-i aşa? Din timpul lui Ioan al XXIII-lea apoi, pendulul s-a deplasat şi în direcţia cealaltă: au început papii să facă vizite. Trebuie să mărturisesc că eu nu mă simt atât de puternic încât să trec în agendă multe călătorii mari, dar acolo unde acestea fac posibilă lansarea unui mesaj, unde - să spunem astfel - răspund la o dorinţă reală, acolo aş vrea să merg, cu "dozajul" care-mi este posibil. Ceva este deja prevăzut: anul viitor în Brazilia are loc întâlnirea CELAM, Consiliul Episcopal Latino-American, şi cred că a fi acolo este un pas important în contextul evenimentelor pe care America Latină le trăieşte intens, pentru a întări speranţa care este vie în acea regiune. Apoi, aş vrea să merg în Ţara Sfântă şi sper să o pot vizita în vremuri de pace. Iar pentru celelalte, vom vedea ce ne pregăteşte providenţa.

• Permiteţi-mi să insist. Austriecii vorbesc şi ei limba germană şi vă aşteaptă la Mariazell.

Da, este deja prevăzut. Eu am făcut această promisiune la modul cel mai simplu, cu o oarecare imprudenţă. Dar este un loc care mi-a plăcut atât de mult încât am spus: Da, voi reveni la Magna Mater Austriae. Desigur, aceasta a devenit imediat o promisiune, pe care o voi ţine şi o voi împlini cu bucurie.

• Insist din nou. Eu vă admir în fiecare miercuri, când ţineţi audienţa generală. Vin câte 50.000 de persoane. Trebuie să fie obositor, foarte obositor. Reuşiţi să rezistaţi?

Desigur, Bunul Dumnezeu îmi dă puterea necesară. Iar când vezi primirea atât de cordială, normal, acest lucru îţi dă curaj.

• Sfinte Părinte, aţi spus mai sus că aţi făcut o promisiune cam imprudentă. Vreţi să spuneţi că în slujirea pe care o îndepliniţi, în ciuda obligaţiilor protocolare, nu lăsaţi să vi se piardă spontaneitatea?

În orice caz, eu încerc, pentru că chiar dacă lucrurile sunt prestabilite, eu aş vrea să caut să păstrez şi să realizez şi ceva propriu, personal.

• Sfinte Părinte, femeile sunt foarte active în diversele funcţii în Biserica Catolică. N-ar trebuie să devină mai vizibilă contribuţia lor, chiar şi în posturi de mai mare răspundere în Biserică?

Pe această temă, natural, se reflectează mult. Cum ştiţi deja, noi credem că credinţa noastră, constituirea colegiului apostolilor, ne obligă şi nu ne permit să conferim hirotonirea preoţească femeilor. Dar nici nu trebuie să ne gândim că în Biserică singura posibilitate de a avea vreun rol oarecare este aceea de a fi preot. În istoria Bisericii sunt foarte multe îndatoriri şi funcţii. Începând cu surorile sfinţilor părinţi ai Bisericii, pentru a ajunge la evul mediu, când mari femei au desfăşurat un rol determinant, până la epoca modernă. Să ne gândim la Hildegard von Bingen, care protesta cu putere faţă de episcopi şi papă; la Ecaterina de Siena şi la Brigitta a Suediei. La fel şi în timpurile moderne, femeile - şi noi alături de ele - trebuie să-şi caute, pentru a ne exprima astfel, locul lor potrivit. Astăzi, femeile sunt prezente şi în departamentele Sfântului Scaun. Dar există o problemă juridică: jurisdicţia, adică faptul prin care, potrivit dreptului canonic, puterea de a lua decizii obligatorii sub aspect juridic este legată de ordinul sacru. Din acest punct de vedere, sunt anumite limite, dar eu cred că femeile înseşi, prin elanul şi forţa lor, cu superioritatea lor, cu ceea ce aş defini "puterea lor spirituală", vor şti să-şi facă un spaţiu propriu. Şi noi ar trebui să încercăm să avem o atitudine de ascultare faţă de Dumnezeu, pentru ca să nu fim noi cei care-l împiedicăm, ci, dimpotrivă, să ne bucurăm ca elementul feminin să obţină în Biserică locul de eficacitate deplină care i se cuvine, începând de la Maica lui Dumnezeu şi de la Maria Magdalena.

• Sfinte Părinte, mai recent se vorbeşte de o nouă fascinaţie a catolicismului. Care este, aşadar, vitalitatea şi capacitatea de viitor a acestei instituţii, de altfel, foarte veche?

Aş spune că deja întregul pontificat al lui Ioan Paul al II-lea a atras atenţia oamenilor şi i-a reunit. Cele întâmplate cu ocazia morţii sale rămân ceva cu totul special din punct de vedere istoric: cum sute de mii de persoane veneau în ordine spre Piaţa "Sfântul Petru", stăteau în picioare ore în şir şi în timp ce ar fi trebuit să se prăbuşească, rezistau susţinute de o forţă interioară. Apoi, am retrăit aceeaşi experienţă cu ocazia inaugurării pontificatului meu şi ulterior la Köln. Este foarte frumos ca experienţa comunităţii să devină în acelaşi timp o experienţă de credinţă, ca să se simtă experienţa de comunitate nu numai în locuri oarecare, ci ca această experienţă să devină mai vie şi să dea catolicismului intensitatea sa luminoasă acolo unde sunt locurile credinţei. Evident, aceasta trebuie să dureze şi în viaţa cotidiană. Sunt două lucruri care trebuie să meargă împreună. Pe de o parte, marile momente, în care se experimentează că e frumos să fii acolo, că Domnul e prezent şi că noi formăm o mare comunitate reconciliată, dincolo de toate graniţele. Dar apoi, de aici, trebuie să primim, natural, elanul de a rezista în timpul pelerinajelor anevoioase prin cotidian, şi să trăim pornind de la aceste puncte de lumină şi luându-le drept puncte de reper, să ştim să invităm şi pe alţii să se insereze în comunitatea pe cale. Dar aş vrea să folosesc această ocazie pentru a spune următoarele: eu roşesc pentru tot ceea ce se face ca pregătire la vizita mea, pentru tot ceea ce lumea face. Casa mea a fost văruită din nou, o şcoală profesională i-a refăcut curtea, profesorul de religie evanghelică a colaborat la refacerea gardului. Şi cu toate că acestea sunt doar mici detalii, ele sunt un semn a foarte multului care se întreprinde. Găsesc că toate acestea sunt ceva extraordinar şi nu-l raportez la mine însumi, dar îl consider ca semn al voinţei de a aparţine la această comunitate de credinţă şi de a fi toţi unii în slujba altora. A arăta această solidaritate şi a se lăsa inspiraţi în aceasta de Domnul: este ceva care mă impresionează şi pentru aceasta aş vrea să mulţumesc din toată inima.

• Sfinte Părinte, aţi vorbit despre experienţa de comunitate. Veţi veni acum în Germania pentru a doua oară de când aţi fost ales. Cu Ziua Mondială a Tineretului şi, probabil, în alt sens, după campionatul mondial de fotbal, atmosfera s-a schimbat în anumite privinţe. Se percepe impresia că germanii au devenit mai deschişi faţă de lume, mai toleranţi, mai veseli. Ce vă doriţi, personal, de la noi, germanii?

Aş spune că, evident, încă de la sfârşitul Celui de al Doilea Război Mondial a început o transformare interioară a societăţii germane, chiar şi a mentalităţii germane, ceea ce s-a întărit şi mai mult prin reunificare. Noi ne-am înserat foarte adânc în societatea mondială şi, natural, am fost şi transformaţi de mentalitatea acesteia. În acest fel au ieşit la lumină şi aspecte ale caracterului german de care mai înainte alţii nu erau conştienţi. Poate că am fost descrişi cam prea mult şi întotdeauna toţi disciplinaţi şi rezervaţi, lucru care are desigur şi un fundament. Dar dacă acum se vede mai bine ceea ce toţi văd, găsesc că este foarte frumos: germanii nu sunt doar rezervaţi, punctuali şi disciplinaţi, ei sunt şi spontani, veseli, ospitalieri. Acest lucru este foarte frumos. Iată urarea mea: ca aceste virtuţi să crească şi mai mult şi să primească elan şi trăinicie şi din credinţa creştină.

• Sfinte Părinte, predecesorul Sanctităţii Voastre a declarat fericiţi şi sfinţi un număr foarte mare de creştini. Unii cred că au fost proclamaţi chiar prea mulţi. Întrebarea mea este: beatificările şi canonizările aduc Bisericii ceva nou, numai dacă aceste persoane pot fi considerate adevărate modele. Germania produce relativ puţin sfinţi şi fericiţi în comparaţie cu alte ţări. Se poate face ceva pentru ca această dimensiune pastorală să se dezvolte şi pentru ca necesitatea de beatificări şi canonizări să aducă adevărate roade pastorale?

La început aveam şi eu impresia că numărul mare de beatificări aproape că ne va copleşi şi că probabil trebuia să se aleagă mai mult figuri care să intre mai clar în conştiinţele noastre. Între timp am descentralizat beatificările pentru a face de fiecare dată mai vizibile aceste figuri în locurile specifice la care ele aparţin. Poate că un sfânt din Guatemala nu prezintă interes pentru noi din Germania, şi invers, unul din Altötting poate să nu prezinte interes pentru Los Angeles şi aşa mai departe, nu-i aşa? De asemenea, cred că această descentralizare este în acord cu colegialitatea episcopatului, cu structurile sale colegiale şi că este un lucru oportun chiar pentru a pune în evidenţă că diversele ţări au propriile lor figuri de sfinţi şi că acestea sunt eficace în particular în ţările lor. Am notat, la fel, că aceste beatificări (celebrate) în diverse locuri ating nenumărate persoane şi că lumea spune: "În sfârşit, acesta este unul dintre noi!" şi se îndreaptă spre el şi se lasă inspirată. Fericitul aparţine lor, şi noi suntem mulţumiţi să fie numeroşi. Iar dacă, treptat, şi noi, o dată cu evoluţia societăţii mondiale, îi cunoaştem mai bine, este frumos. Dar mai presus de toate este important ca şi în acest domeniu să fie multiplicitate şi de aceea este important ca şi noi în Germania să învăţăm a cunoaşte propriile noastre figuri şi să ne bucurăm de ele. Alături de acestea sunt apoi canonizările figurilor mai mari, care sunt relevante pentru întreaga Biserică. Eu aş spune că fiecare conferinţă episcopală ar trebui să aleagă, ar trebui să vadă ce este adaptat pentru noi toţi, ce anume ne spune cu adevărat ceva şi ar trebui să facă vizibile aceste figuri - nu prea numeroase - care să lase o impresie adâncă. Ar putea să o facă prin cateheze, predicare, ar putea fi prezentate chiar şi printr-un film. Eu aş putea să mă gândesc la câteva filme foarte frumoase. Natural, eu cunosc bine numai sfinţii părinţi ai Bisericii: un film despre sfântul Augustin, unul chiar despre sfântul Grigore de Nazians şi figura sa foarte particulară, fuga lui continuă de răspunderile din ce în ce mai mari care-i erau puse pe umeri şi aşa mai departe. Trebuie să ne străduim să studiem: nu avem la îndemână doar situaţiile urâte despre care se fac atâtea filme, avem şi figuri minunate ale istoriei care nu sunt nicidecum plictisitoare, ci de mare actualitate. În sfârşit, trebuie să căutăm să nu împovărăm lumea în mod excesiv, ci să facem vizibile pentru cât mai mulţi figurile care sunt actuale şi care ne inspiră.

• Subiecte în care să fie şi umor? În 1989 la München, v-a fost acordată recunoaşterea "Karl Valentin Orden". Ce rol au în viaţa unui papă umorul şi buna dispoziţie?

(râde...) Eu nu sunt unul căruia să-i vină în minte glume la nesfârşit... Dar să ştii să vezi şi aspectul distractiv al vieţii şi dimensiunea ei de veselie şi să nu iei toate în tragic, iată, acest lucru îl consider foarte important şi aş spune că e chiar necesar pentru slujirea mea. Un scriitor spunea că îngerii pot să zboare pentru că ei nu se iau prea în serios. Şi poate că şi noi am putea zbura ceva mai mult dacă nu ne-am da atât de multă importanţă.

• Sfinte Părinte, când se împlineşte o îndatorire importantă ca a Sanctităţii Voastre, eşti evident foarte observat. Alţii vorbesc despre dvs. Şi citind acestea am rămas foarte uimit de ceea ce spun mulţi observatori, şi anume că papa Benedict este o personalitate diferită de cardinalul Ratzinger. Cum vă vedeţi dvs., dacă-mi pot permite o asemenea întrebare?

Am fost deja secţionat de mai multe ori: în profesorul din prima perioadă şi în cel din perioada intermediară, în primul cardinal şi apoi în cel succesiv. Acum vine o altă divizare. Natural, circumstanţele, situaţia şi oamenii au o anumită influenţă, pentru că ai responsabilităţi diverse. Dar, să spunem aşa, personalitatea mea fundamentală şi chiar viziunea mea fundamentală au crescut, însă în tot ceea ce este esenţial au rămas identice, şi mă bucur că acum sunt evidenţiate aspecte care mai înainte nu erau atât de observate.

• S-ar putea spune că îndatorirea pe care o împliniţi vă place, că nu vă este o povară?

Aceasta ar fi prea mult, pentru că în realitate e obositor, dar în orice caz, încerc să caut bucuria şi aici.

• Vă mulţumesc şi în numele colegilor mei la modul cel mai sincer pentru acest colocviu, pentru această "premieră mondială". Noi suntem bucuroşi de apropiata vizită pe care o veţi face în Germania, în Bavaria. La revedere.

lecturi: 8.