A trecut la Domnul

Valentin Farţade-Gabor, unul dintre preoţii franciscani, de curând sfinţit (28 iunie), în vârsta de 26 de ani, a murit sâmbătă, 5 iulie, într-un accident rutier, în timp ce se îndrepta spre satul natal (Valea Mare), unde urma ca duminică, 6 iulie, să celebreze prima lui sfântă Liturghie. A fost dus de urgenţă la spital la Iaşi, dar nu a mai putut fi salvat. La ora 4 dimineaţă a trecut la cele veşnice. Şi-a făcut studiile la Bologna şi Assisi, iar ultimul an l-a petrecut ca diacon la sanctuarul marian din Cacica. Înmormântarea a avut loc la Valea Mare (BC), luni, 7 iulie, începând cu ora 10.30.

Apucase să celebreze şapte Liturghii. Este al douăzecilea preot din Valea Mare. Satul a fost îmbrăcat în sărbătoare ca la primiţie: multe flori; covoare şi ştergare artizanale pe garduri. Oamenii au venit de departe: de la Cacica şi din satele apropiate. Liturghia s-a oficiat afară. Peste 120 de preoţi au concelebrat. PS Anton Coşa, episcop de Chişinău a prezidat Liturghia. La altar a fost şi pr. Ioan Ciuraru, provincial al Fraţilor Minori Conventuali, precum şi Mons. Grigore Duma, fiu al satului. De asemenea, au fost numeroşi preoţi, fii ai satului, precum şi colegii preotului răposat de curând sfinţiţi.

La începutul Liturghiei pr. Victor Emilian Dumitrescu a ţinut necrologul. În predică PS Anton Coşa a vorbit despre misterul preoţiei. "Părintele Valentin, a spus episcopul, serbează primiţia în tăcere! El nu mai poate cânta, dar în locul lui cântă îngerii, sfinţii; el nu celebrează după ritualul prevăzut de Biserică, dar celebrează Liturghia cerească... Preoţia sa este veşnică! Este părticică a preoţiei lui Cristos, marele şi unicul preot, care s-a jertfit pe sine, o dată pentru totdeauna, pentru mântuirea noastră... Dar planurile lui Dumnezeu cu părintele Valentin au fost altele decât cele aşteptate de el şi de toţi ceilalţi. El nu a apucat să fie repartizat într-o comunitate în noua calitate. El nu va mai predica, nici nu va mai administra sfintele taine; mâna sa nu se va ridica niciodată să binecuvânteze sau să mângâie pe cei oropsiţi".

La finalul Liturghiei părintele provincial, Ioan Ciuraru, a rostit câteva rugăciuni pe care preotul răposat obişnuia să le facă; a încurajat familia, pe fraţii franciscani şi pe săteni; a specificat, de asemenea, că părintele Valentin era cunoscut ca "fratele care se roagă mult". Episcopul de Chişinău a transmis gândurile şi sentimentele de durere ale PS Petru Gherghel şi PS Aurel Percă.

Preotul răposat a fost apoi purtat spre cimitir de către colegii lui. A fost depus în cavoul preoţilor, alături de ep. Ioan Duma.

Oamenii, mulţi cu lacrimi în ochi, s-au rugat, au cântat şi au păstrat tăcerea. În faţa planurilor lui Dumnezeu, a tainei pe care o păstrează, nu poţi decât să te rogi şi să taci.

Să se odihnească în pace!

Pr. Cornel Cadar

* * *

Predică la înmormântarea pr. Valentin Farţade

Valea Mare - 7 iulie 2003

Prea cucernice părinte provincial, îndurerată familie, dragi confraţi preoţi, iubiţi credincioşi,

Participăm la un moment, poate nemaiauzit prin locurile noastre. Ne-am adunat în jurul părintelui Valentin, la prima sa sfântă Liturghie în satul natal, împreună cu cei dragi ai săi, familia, prietenii, cunoscuţii, colegii din copilărie, preoţi şi persoane consacrate, satul întreg îmbrăcat în sărbătoare! Se cuvenea toată atenţia pentru acest tânăr frumos, mereu amabil cu toţi, cu zâmbetul pe faţă, plin de spiritul de sacrificiu! Cum să nu fii prezent la o aşa sărbătoare!

Cu toate acestea, cei mulţi abia îşi mai stăpânesc lacrimile; părintele Valentin serbează primiţia în tăcere! El nu mai poate cânta, dar în locul lui cântă îngerii, sfinţii; el nu celebrează după ritualul prevăzut de Biserică, dar celebrează Liturghia cerească. Şi noi credem că el se uneşte la Liturghia noastră, pentru că mărturisim simbolul credinţei, "cred în împărtăşirea sfinţilor". Comentând acest paragraf, Catehismul Bisericii Catolice spune: "Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel, ci dimpotrivă, după credinţa statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale".

Părintele Valentin este preot al lui Cristos şi rămâne preot pentru vecie; moartea lui trupească nu-i poate răpi pecetea preoţească dobândită doar cu câteva zile în urmă, prin impunerea mâinilor episcopului şi prin ungerea cu uleiul sfânt. Preoţia sa este veşnică! Este părticică a preoţiei lui Cristos, marele şi unicul preot, care s-a jertfit pe sine, o dată pentru totdeauna, pentru mântuirea noastră. Părintele a celebrat jertfa lui Cristos doar de câteva ori; şi chiar dacă ar fi celebrat doar o singură dată, ar fi fost suficient. El s-a făcut părtaş la mântuirea adusă de Cristos. El a devenit "alter Christus", un alt Cristos.

Ca orice om, şi părintele a fost un căutător de Dumnezeu! Dar ca preot a fost omul lui Dumnezeu! Orice creatură umană, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu trebuie să-l caute pe creatorul său, pentru a-l cunoaşte şi a-l iubi, trăindu-şi astfel în mod deplin vocaţia sa. Însă preotul are cu Dumnezeu un raport special şi unic, este ambasadorul lui Dumnezeu şi împărţitorul misterelor sale; el devine amicul, confidentul său. Este predilectul lui Dumnezeu, ales pentru a predica tuturor cuvântul dătător de viaţă şi astfel să-i poarte la mântuire.

Preotul ştie că toate lucrurile pământeşti, problemele mai mari sau mai mici care frământă omenirea şi îi fac să sufere pe oameni, crizele şi speranţele sociale, politice, toate trec. Peste toate însă rămâne preoţia. Preotul ştie că el este un sol al lui Cristos, iar steagul său este crucea, cea care îl poartă la victorie. Armele sale sunt sacramentele, rugăciune şi activitatea apostolică. Câmpul său de luptă se află acolo unde se găsesc sufletele care trebuie salvate. Nu are linişte decât atunci când îi ştie pe toţi la adăpost. Preotul ştie că nu poate pune mai sus nici măcar propria viaţă, de aceea, pentru gloria lui Dumnezeu, el îşi dă viaţa cu bucurie. Dar planurile lui Dumnezeu cu părintele Valentin au fost altele decât cele aşteptate de el şi de toţi ceilalţi. El nu a apucat să fie repartizat într-o comunitate în noua calitate. El nu va mai predica, nici nu va mai administra sfintele taine; mâna sa nu se va ridica niciodată să binecuvânteze sau să mângâie pe cei oropsiţi. El nu a apucat nici măcar să audă felicitările noastre, cântecele de primiţie, poeziile de-acum bine cunoscute care slăvesc demnitatea preotului. El a plecat dintre noi, dar noi toţi l-am fi voit între noi. Şi plecarea lui ne-a lăsat înmărmuriţi. Cu toate acestea el rămâne cu noi.

Memoria sa va dăinui în inima celor care l-au iubit, în primul rând în a familiei sale, a părinţilor care i-au dat viaţă şi l-au crescut, a fraţilor şi a surorilor care l-au îndrăgit; va rămâne în memoria familiei sale religioase, a superiorilor şi formatorilor care l-au preţuit şi care şi-au legat de dânsul atâtea speranţe, a colegilor şi a tuturor fraţilor care au văzut în el un frate sincer cu sine şi cu Dumnezeu. El va rămâne în memoria noastră a tuturor! Satul îl va pomeni mereu ca pe cel de-al 20-lea preot între fii satului şi, mai mult, ca pe preotul lui Cristos, care, având proaspăt harul preoţiei, s-a învrednicit de a fi chemat în patria fericirii mai curând.

Memoria unui preot nu se stinge niciodată. Preotul, şi viu şi mort, este o predică vie care cheamă pe oameni la Dumnezeu. Am auzit din viu grai o întâmplare de prin părţile în care sunt episcop, despre un preot care a fost arestat în timpurile crâncene de prigoană religioasă şi care, după ce a fost anchetat, schingiuit, în cele din urmă a fost împuşcat împreună cu cei câţiva creştini care voiau să-l apere cu trupurile lor. Cineva a reuşit să îngroape trupul neînsufleţit al preotului martir într-un loc retras. Acel loc a devenit sanctuarul acelui sat; acolo veneau oamenii să boteze copii, acolo, în faţa mormântului, se încheiau căsătoriile, acolo se aduceau copii pentru a fi iniţiaţi în tainele credinţei. Când peste ani şi ani, după redobândirea libertăţii religioase, episcopul locului a venit să viziteze pentru prima dată acea comunitate, a fost extrem de surprins să găsească acolo atâta credinţă. Mirarea i-a fost curmată de o bătrânică, care cu un gest tainic, l-a tras pe episcop de mână şi l-a condus la mormântul preotului. "Părintele nostru a fost mereu cu noi. Chiar mort fiind, el ne-a vorbit despre Dumnezeu!" a adăugat femeia gata să verse lacrimi. Iubiţi fraţi, singura mângâiere pe care o putem aduce părintelui astăzi este aceea de a-l pomeni în rugăciunea noastră; el va rămâne cu noi în rugăciunea şi în speranţa noastră; noi credem că Dumnezeu, în milostivirea sa, l-a fericit dăruindu-i cununa biruinţei. Aşa cum spune cartea Înţelepciunii: "Sufletele celor drepţi sunt în mâinile lui Dumnezeu, şi vor trăi cu el în iubire". Nu-i vor folosi nici lacrimile şi nici durerea noastră. În schimb se va bucura în Domnul pentru rugăciunile şi faptele noastre. Doamne, odihneşte în pace pe robul tău preot Valentin! Amin.

* * *

Necrologul

Iubiţi confraţi,

Cu durere în suflet, vă aducem tuturor la cunoştinţă vestea morţii confratelui nostru, preot nou sfinţit, Valentin Farţade-Gabor, în vârstă de 26 de ani, în ziua de 5 iulie 2003, în urma unui accident rutier întâmplat în seara zilei de 4 iulie 2003, în jurul orei 22.00. A doua zi, 6 iulie, urma să aibă primiţia la Valea Mare. După ce mai întâi a fost transportat la Spitalul Judeţean Suceava, a fost trimis urgent la Spitalul "Sf. Spiridon" din Iaşi, unde a decedat către ora 4.00. Confraţii, după ce, mai întâi, l-au depus în capela Institutului Franciscan din Roman, l-au însoţit, în seara zilei de 5 iulie la Valea Mare, unde mult popor l-a aşteptat la intrarea în sat cu lumânările aprinse şi l-au condus în biserica parohială. Aici s-a celebrat sf. Liturghie. Înmormântarea a avut loc la Valea Mare, azi, 7 iulie 2003, cu participarea a 120 preoţi, mai ales a celor 18 confraţi cu care a fost sfinţit preot şi care l-au dus pe umerii lor până la cimitir. A fost prezent Mons. Anton Coşa, episcop de Chişinău, care a prezidat şi a rostit predica. A participat foarte mult popor şi persoane consacrate, nu numai din Valea Mare, dar şi din satele învecinate. Trupul a fost depus în cavoul preoţilor din cimitirul sătesc, alături de Mons. episcop Ioan Duma.

* * *

Pr. Valentin Farţade-Gabor din Valea Mare (BC) s-a născut la Bacău în ziua de 17.12.1976, fiind al patrulea dintr-o familie cu nouă copii (3 fii şi 6 fiice). După ce a urmat ciclul şcolar primar şi gimnazial, la Şcoala generală nr. 2 din Valea Mare, în toamna anului 1991 a intrat la Seminarul Liceal Franciscan din Roman, unde a obţinut bacalaureatul în anul 1995. Pr. Luca Lucian, parohul lui în vremea aceea, recomanda pentru seminar pe acest "bun credincios şi ministrant al altarului", cu convingerea că "tânărul, cu ajutorul bunului Dumnezeu, va reuşi să-şi realizeze vocaţia sa de a deveni un preot bun şi sfânt".

După terminarea liceului, în toamna anului 1995, Valentin - la Huşi - începe anul de probă al noviciatului. Pr. Valentino Maragno, recomandându-l pentru profesiunea voturilor temporale, scria despre el: "Valentin a intrat motivat în noviciat şi imediat a demonstrat angajare şi seriozitate pe drumul formării. Este un tânăr bogat din punct de vedere spiritual, constant în rugăciunea personală, serios în munca de formare, atent şi capabil de a interioriza ceea ce îşi însuşeşte. Este sociabil cu fraţii şi transparent în relaţiile interpersonale" ⁽¹⁾. După terminarea noviciatului a fost trimis de către superiori în comunitatea formativă din Longiano-Cesena (Italia) pentru anul propedeutic şi doi ani de filozofie făcuţi la "Antonianum" din Bologna (1996-1999).

Pr. rector Fabrizio Bonelli, în relaţia lăsată, scria despre Valentin: "Excelează în rugăciunea comunitară şi mai ales în cea personală, unde este un exemplu pentru toţi fraţii. [...] Se angajează mult pe drumul de creştere ascetică, lucru nu întotdeauna vizibil în exterior. Este atent la necesităţile comunităţii şi se arată generos şi disponibil în a-i ajuta pe confraţi. Foarte interesat de spiritualitatea mariană-kolbiană" ⁽²⁾. Până în ziua de astăzi, fr. Valentin a rămas în memoria acelor confraţi italieni cu titlul: "Fratele care se ruga mult" ⁽³⁾.

În 1999 este trimis pentru studii la Assisi, unde anul trecut a terminat cu succes studiile teologice. Anii de pregătire şi de formare îl conduc pe Valentin la profesiunea solemnă şi definitivă în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, făcută la Hălăuceşti, în ziua de 1 septembrie 2001. Pr. rector din Assisi, Alfredo Avallone, prezentându-l pentru profesiunea solemnă, îşi începe relaţia cu aceste cuvinte: "O istorie vocaţională - cea a lui Valentin - ce consistă într-o cale simplă de graduală intimitate cu Dumnezeu, în descoperirea de sine şi o dăruire totală în slujirea fraţilor. O istorie vocaţională marcată de fidelitate cotidiană, care îl conduce pe Valentin la descoperirea lui Dumnezeu, Tată bun şi milostiv". Iar în relaţia care urmează mărturiseşte că "viaţa în Duh este dimensiunea cea mai trăită şi privilegiată a fr. Valentin. Foarte exigent cu sine în drumul de convertire, caută spaţii şi momente de tăcere pentru a se uni cât mai intim cu Domnul. Iese în evidenţă prin rugăciunile de mulţumire". Şi încheie afirmând: "Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest frate şi să-i încredinţăm sf. Fecioare marea sa dorinţă de consacrare totală" ⁽⁴⁾.

Anul trecut, în ziua de 4 octombrie, fr. Valentin devine diacon, iar ascultarea îl trimite pentru anul de pastorală să slujească credincioşilor şi pelerinilor în sanctuarul marian din Cacica, loc potrivit pentru pregătirea la preoţie datorită unei profunde pietăţi mariane pe care fr. Valentin a cultivat-o mereu. Semnificative cuvintele pr. Romuald Bulai, superiorul şi parohul său de la Cacica, care, în relaţia scrisă pentru admiterea sa la treapta preoţiei, dă mărturie despre fr. Valentin spunând: "Am avut posibilitatea să-i admir calităţile şi virtuţile cu care Dumnezeu l-a înzestrat şi pe care printr-o grijă deosebită şi le păstrează" ⁽⁵⁾. Astfel pregătit, fr. Valentin, în ziua de 28 iunie, este sfinţit preot la Roman de către Preasfinţitul Petru Gherghel, episcop de Iaşi, iar ascultarea urma să-l trimită din toamnă la Roma ca să-şi definitiveze studiile printr-o specializare în teologia spirituală.

În cererea sa pentru a fi admis la darul preoţiei, scrisă în luna aprilie a acestui an, fr. Valentin a lăsat scris: "Sunt conştient - atât cât Domnul mi-a dat să înţeleg - de marea responsabilitate şi misiune pe care Cristos, prin Biserica sa, o încredinţează acelora pe care i-a chemat şi care, în libertatea inimii, răspund la această chemare. Întru aceasta mă încredinţez Preasfintei Treimi în care îşi află originea orice vocaţie şi misiune, mijlocirii preasfintei Fecioare Maria, a seraficului nostru părinte Francisc şi a tuturor sfinţilor şi ajutorului vostru fratern - prin cuvânt şi trăire - pentru ca (dacă Domnul va binevoi să-mi dea acest har), să trăiesc din plin această chemare şi dăruire şi să ne bucurăm cu toţii de răsplata slujitorilor credincioşi" ⁽⁶⁾.

Pe acest pământ, în mijlocul nostru, a fost preot doar pentru o săptămână, dar preoţia-i veşnică şi credinţa creştină ne îndeamnă să credem că în ziua de 5 iulie, când Tatăl ceresc l-a chemat la sine în urma unor circumstanţe tragice, din punctul nostru de vedere, a făcut-o pentru a ni-l reda pe pr. Valentin într-o altă ipostază, cea de preot mijlocitor pe lângă tronul îndurării divine, pentru toţi: pentru lumea din care a plecat, pentru Biserică, pentru Ordinul Franciscan, pentru satul copilăriei sale şi pentru familia sa. Dumnezeu, în nesfârşita sa îndurare, să-i primească sufletul. Nouă nu ne rămâne decât să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că l-a chemat şi l-a ales şi îndeosebi pentru că astăzi, când celebrăm primiţia sa pentru cer, ne dă tuturor nu numai binecuvântarea sa de preot nou sfinţit, dar cea de preot nou glorificat în împărăţia celor drepţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Fr. Victor-Emilian Dumitrescu, secretar provincial

------------------------
(1) Pr. Valentino Maragno, Relaţie pentru profesiunea simplă, iunie 1996.
(2) Pr. Fabrizio Bonelli, Relaţie la terminarea anului propedeutic de la Longiano, iulie 1997.
(3) Pr. Provincial de Bologna, Antonio Renzini, în mesajul e-mail de condoleanţe din 6 iulie 2003.
(4) Pr. Alfredo Avallone, Relaţie pentru profesiunea solemnă, 14 mai 2001.
(5) Pr. Romuald Bulai, Relaţie pentru preoţie, 8 mai 2003.
(6) Cererea pentru admiterea la Preoţie, 12 aprilie 2003.

* * *

Rugăciunea fr. Valentin conţinută în cererea pentru profesiunea solemnă
(Assisi, 28 aprilie 2001)

"Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că întâlnindu-te pe tine, eu, treptat, m-am întâlnit cu mine însumi, în umanitatea mea slabă, sensibilă, dar şi puternică prin harul tău. Te-am întâlnit şi am văzut asistenţa ta în timpul anilor petrecuţi în seminar. Întâlnindu-te pe tine, privirea ta, am învăţat să mă privesc cu ochii tăi, să mă accept aşa cum sunt şi astfel să te laud pentru ceea ce sunt, pentru că "m-ai făcut precum o minune"...

Îţi mulţumesc, pentru că, urmându-te pe tine, timid şi începător, ai pus alături de mine şi alţi fraţi, alături de care să păşesc către tine. Împreună cu ei şi de la ei am învăţat să mă bucur şi să sufăr, să te iubesc şi să te laud. Îţi mulţumesc pentru acest dar de iubire! Dă-mi o inimă nouă, dă-mi ochii tăi pentru ca să primesc şi să accept din ce în ce mai mult acest dar, cel al fraţilor mei!

Îţi mulţumesc, apoi, pentru că, suscitând în mine dorinţa de a te cunoaşte şi de a te urma, mă chemi să fiu martorul tău în mijlocul oamenilor, fraţii mei, pentru că, cu toate piedicile mele, mă pregăteşti să mă trimiţi în mijlocul oamenilor pe care tu i-ai iubit şi îi iubeşti aşa de mult. E mare această misiune, Doamne, şi ştiu că eu, cu puterile mele, nu voi reuşi. Îţi mulţumesc pentru că m-ai găsit vrednic de încredere în a mă pregăti pentru această misiune.

Îţi mulţumesc pentru familia (franciscană) în care am fost primit o dată cu profesiunea simplă, acum aproape cinci ani, şi pentru mijloacele pe care mi le-ai pus la dispoziţie, pentru oportunităţile pe care mi le-ai pus înainte, de-a lungul drumului meu parcurs cu tine, pentru a te cunoaşte şi pentru a te iubi mai mult, a formatorilor care m-au călăuzit sau - mai bine - care m-au ajutat să mă las condus de Duhul tău. Dă-mi mereu foame şi sete după tine, Doamne! Dă-mi sentimentele tale! Întoarce-mă către tine, împreună cu fraţii mei!"

* * *

Rugăciunea fr. Valentin conţinută în cererea pentru diaconat
(Assisi, 3 aprilie 2002)

"Doamne, tu mă chemi să slujesc, să învăţ la şcoala ta să slujesc, nu prin capacităţile mele, nu prin demnitatea şi prin meritele mele... Tu ştii că eu de la mine însumi nu pot să fac nimic. Iată persoana mea, braţele mele şi darurile pe care tu însuţi mi le-ai dat pentru a te sluji. Sunt slabe, Doamne, dar cu ajutorul tău vor face lucruri mari... acele lucruri pe care tu însuţi le ceri de la mine...

Iată picioarele mele, nesigure, uneori tremurânde, dispuse pentru a te purta pe drumurile lumii. Fă-le puternice, după cum vrei şi când vrei tu. Fii tu însuţi forţa mea!

Iată gura mea, vocea mea slabă... Pune în inima mea cuvintele tale, în gura mea mesajul tău de mântuire... Iată-mă, în întregime al tău, Doamne Isuse, slujitorul Tatălui şi al nostru... Fă-mă slujitorul tău, pentru că a te sluji pe tine înseamnă a domni!

Cred, Doamne, că prin acest dar îmi vei da şi harul, lumina, puterea şi tot ajutorul tău pentru a împlini acest minister după voinţa ta... Pregăteşte-mă după cum vrei tu, Doamne, să primesc şi să trăiesc acest dar al tău!"

lecturi: 123.